Istorie

[Toni Marginean]

Colaborarea secretă Stalin – Hitler

Istorii neştiute şi nebănuite despre al Doilea Război Mondial

Cine ar fi banuit ca Stalin si Hitler au intretinut o colaborare secreta inceputa cu 6 ani inainte de al Doilea Razboi Mondial? Singura data cind arhiva prezidentiala sovietica a fost deschisa unui occidental pentru cercetare academica a fost ocazia de care a beneficiat Stephen Koch, profesor de rusa la Universitatea Columbia din New York, pentru a prezenta lumii, in cartea ''Double lives'', secrete nebanuite privind sprijinul reciproc acordat de Stalin si Hitler in anii '30. Desi s-a publicat enorm pe tema ultimei conflagratii mondiale, subiectul nu este inca epuizat, dovada fiind si recenta carte ’’Churchill’s Deception - The dark secret that distroyed Nazi Germany’’, scrisa de Leon Kilzernu. Printre aspectele nebanuite deconspirate din documentele scoase de la secret de cancelariile marilor puteri beligerante aflam cum a refuzat Churchill ofertele repetate ale Germaniei de oprire a razboiului, in conditii foarte avantajoase pentru Anglia, si cum a fost intors cel de-al Doilea razboi Mondial catre URSS. Iata ca, pentru a putea intelege prezentul trebuie mai intii aflat si descifrat trecutul din sumedenia de fapte inedite insuficient cunoscute sau peste care, din diferite calcule politice ale vremii, s-a lasat intentionat sa se astearna colbul ’’uitarii’’. Historia este o revista vie, inepuizabila, care din arhive de ’’circuit inchis’’ sau eminamente secrete, scoate la iveala documente si intimplari ce au decis soarta omenirii –conflicte majore pornite din orgolii marunte, razboaie si lungul alai de catastrofe ce le incumba, unele putind fi evitate desi ’’atirnau de un fir de par’’’, sau impartirea cinica a zonelor de influenta pe glob. Asupra unui astfel de moment important si pentru romani s-a aplecat, cu binecunoscuta-i minutiozitate, Michael Nicholas Blaga, in recenzia celor doua carti. (Razvan Dupleac)

Colaborarea dintre Stalin si Hitler exista inca din ianuarie 1933

Cartea pe care o prezentam in aceasta recenzie arata ce surprize ascunde arhiva prezidentiala sovietica, pastrata in secret absolut in apartamentele personale ale lui Stalin din incinta Kremlinului. Autorul acestei carti neobisnuite, Stephen Koch, profesor de rusa la Universitatea Columbia din New York, a obtinut permisiunea presedintelui Rusiei de a

patrunde in scopuri de cercetare academica in arhiva sovietica, iar cartea sa, ’’Double lives’’, este rezultatul acestui acces nepermis altcuiva din Occident nici inainte si, surprinzator, nici dupa aparitia in SUA a acestui volum. Sa se fi speriat si conducatorii Rusiei de azi de ecoul produs in lume de amplitudinea descoperirilor facute de dr. Koch in apartamentele ferecate ale lui Stalin de la Kremlin?

Expun mai jos citeva dintre secretele arzatoare dezvaluite lumii de profesorul Stephen Koch:

Stalin si Hitler au comunicat reciproc prin intermediul lui Karl Radek inca de la venirea lui Hitler la putere, in ianuarie 1933. Cei doi dictatori s-au ajutat reciproc in exterminarea

dusmanilor lor interni: Stalin, primind ajutorul Gestapo-ului in discreditarea si uciderea maresalului sovietic Tuhacevski, in timp ce Hitler primea ajutorul Comintern-ului pentru

compromiterea si asasinarea lui Ernst Roehm comandantul trupelor S.A. (camasile brune).

Incendierea Parlamentului Federal German, Reichstag-ul, a fost facuta nemijlocit de oamenii Comintern-ului, dupa ce Stalin a obtinut promisiunea lui Hitler ca autorii incendiului sa fie returnati Moscovei, fara a fi pedepsiti de justitia germana. Operatiunea aceasta a fost condusa de bulgarul Gheorghi Dimitrov, returnat Moscovei dupa un proces rasunator in care apararea lui a fost facuta de avocatul roman Petre Pandrea, aflat la doctorat in Berlinul acelor ani.

Miscarea antifascista si toti cei angajati in Occident in lupta antifascista au fost tradati de Stalin lui Hitler pentru scopuri politice criminale, care vor duce in final la cel de-Al Doilea

Razboi Mondial. Pentru cine a murit Ernst Thaelmann si atitia ca el din miscarea antifascista?

Comunicarea dintre cei doi: fara cusur

Razboiul Civil din Spania este un alt exemplu concret al comunicarii constante dintre Stalin si Hitler: nimic nu s-a facut pe pamintul Spaniei fara acordul reciproc al dictatorilor. Mai mult chiar, Stalin a incetat toate furnizarile de razboi catre republicanii spanioli atunci cind Hitler ia cerut asta (pag. 314). Au existat banuieli privind aceasta colaborare secreta dupa semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, dar nu au existat probe documentare si nici faptul ca Hitler a fost sprijinit de URSS inca de la venirea sa la putere, in ianuarie 1933. Karl Radek ar fi putut da multe alte detalii despre ce au convenit impreuna cei doi dictatori, dar a fost suprimat de Stalin in 1937, ca masura de prevedere. Locul lui Radek drept curier intre Hitler si Stalin a fost luat de Wilhelm Pieck, comunistul german ajuns ulterior in fruntea Republicii Democrate Germane. Si despre acest curierat, arhiva prezidentiala sovietica furnizeaza probe documentare neasteptate ca importanta (pag. 460).

In anul 1935, toate functiile Comintern-ului au fost preluate de catre Serviciul secret al Armatei Rosii (GRU), iar intelectualii din Occident au fost luati in primire de ofiteri de

informatii educati in manipularea occidentalilor pentru interesele URSS, devenind unelte ale represiunii sovietice (pag. 461).

Documentele mai arata ca si primul congres de constituire al Comintern-ului, in anul 1919, a fost o farsa prezidata de Lenin si de dobrogeanul Cristian Racovschi, intrucit in sala cu cei 35 de participanti erau niste straini aflati intimplator la Moscova si care nu reprezentau niciun partid de stinga din Occident. A doua zi de la deschiderea asa-zisului congres, Lenin declara intr-un articol semnat de el in „Pravda“ ca „sovietele se intind in intreaga lume”. in spatele acestui Comintern fictiv, Lenin avea un corp de revolutionari de profesie, foarte disciplinati, insarcinati cu consolidarea hegemoniei lui Lenin asupra miscarii socialiste mondiale (pag. 30).

Dupa venirea lui Hitler la putere, serviciile de informatii sovietice si politia sovietica au uzurpat in tacere si au pus mina pe diversele activitati ale Comintern-ului. Aceste servicii

infiinteaza un front nou, cunoscut sub numele de „Rassemblement Universel Populaire” (RUP), organism condus de un star in ascensiune al serviciilor secrete, un tinar din Rominia

cu numele conspirativ de Louis Dolivet (pagina 369). Conducatorii din umbra ai acestui nou front erau Andrei Jdanov, bruta cea mai infama a culturii staliniste, si Mihail Trilliser,

directorul-fondator al sectiunii externe a NKVD-ului (numele sau secret fiind „tovarasul Moskfin”).

Seful garzii lui Stalin: un barbier ungur

Un alt cetatean al Rominiei, Valeriu Marcu, emigrant bogat in Franta, este mentionat in documentele acestor arhive secrete sovietice ca fiind detinatorul unei sume enorme de devize destinate lui Willi Muenzenberg, liderul secret al sovieticilor din Occident, precum si documentele necesare scoaterii lui Muezenberg din Franta, pentru a deveni un om liber (pag.429). N-a apucat insa sa fuga in lumea larga: a fost asasinat in iunie 1940 intr-o padure de linga Marsilia de agenti ramasi necunoscuti care nu s-au ostenit sa-i ia si banii din portofel sau ceasul din aur de la mina. O data cu el au intrat in mormint o serie de secrete ale activitatii Comintern-ului in Occident, pina la inceperea razboiului contra URSS. De mentionat faptul ca Muezenberg a facut parte din cercul apropiat al lui Lenin din exil si a fost unul dintre cei care l-au insotit pe Lenin in vagonul sigilat in care a calatorit clandestin din Elvetia pina la granita Rusiei aflate in razboi cu Germania.

Agentii trimisi de Comintern la Paris au fost indivizi cosmopoliti ne-rusi, dintre care cei mai remarcabili au fost ungurii. „Mafia ungureasca constituia nucleul fondator al serviciilor

secrete sovietice” (pagina 98). Chiar si seful garzii personale a lui Stalin de la Kremlin dinainte de razboi era un barbier ungur din Budapesta, pe nume Karl Pauker (confundat de

unii cu sotul Anei Pauker, socialistul Marcel Pauker, inginer cu studii in Elvetia, impuscat de Stalin in timpul Marii Terori).

Romain Rolland, Henri Barbusse, André Malraux, Lincoln Stevens, Heinrich Mann sunt nume de intelectuali care figureaza in documentele de la Kremlin ca agenti de influenta ai

URSS din Occident (pagina 34). Despre Malraux este surprinzator sa aflam ca a scris cartea „Conditia Umana” inainte de a calatori in Asia. De unde avea atunci detaliile inedite despre China din acea carte? Sotia acestuia, Clara Goldsmith, era o evreica din Germania. Printesa Maria Pavlovna Kudachova a fost introdusa de sovietici in cercul lui Romain Rolland mai intii ca secretara si amanta, pentru a deveni ulterior sotia acestui scriitor francez (pag. 36).

’’Doamnele secrete ale Kremlinului’’ mai includeau pe Moura Budberg, amanta lui Maxim Gorki si a scriitorului H.G.Welles, cartea lui Stephen Koch aducind si probe fotografice in

acest sens. Uluitor este si faptul ca Hollywood-ul, cetatea cinematografiei americane, a trimis pe ascuns sume imense de dolari pentru finantarea actiunilor sovietice in Cehoslovacia eliberata de sub germani (pagina 116). Aceste documente recent descoperite la Kremlin implica nume diverse ale lumii cinematografice americane (Sinclair Lewis, Ella Winter etc.).

In plina teroare sovietica, Bertold Brecht este citat de documente ca avind aceasta convingere: ’’Cu cit sunt mai inocenti, cu atit merita mai mult sa fie impuscati’’ (pag. 113).

Aceasta fraza capata alta rezonanta daca mai adaugam printre numele celor asasinati si pe cel al lui Maxim Gorki, despre care s-a stiut anterior ca ar fi murit de inima. De uciderea lui s-a ocupat Henrich Yagoda, seful de pe atunci al NKVD-ului, care l-a ucis mai intii pe fiul scriitorului Maxim Gorki.

Arhiva prezidentiala sovietica dezvaluie peste generatii apuse, adevaruri de-a dreptul nedorite pentru unii. Mai este surprinzator faptul ca dupa publicarea acestei carti in America, accesul la arhivele prezidentiale de la Kremlin a fost din nou inchis cercetatorilor?

Cum a fost intors cel de-Al Doilea Razboi Mondial catre URSS

Dupa atatea carti, studii si monografii despre Al Doilea Razboi Mondial, am putea trage concluzia pripita ca s-a epuizat domeniul de cercetare si ca putine surprize mai pot fi

dezvaluite publicului privind ultima conflagratie mondiala. Cartea care face obiectul acestei recenzii (Leon Kilzer: CHURCHILL's DECEPTION - The dark secret that distroyed Nazi

Germany) demonstreaza contrariul, respectiv ca putem descoperi inca, aspecte nebanuite in muntii de documente scoase de la secret de catre cancelariile marilor puteri beligerante.

Manevrele lui Churchill

In general termenul de pastrare la secret practicat de cancelariile occidentale este de treizeci de ani de la data intocmirii documentelor respective. Unele tari au tinut secrete anumite documente chiar 35-40 de ani de la emiterea lor. De aceea a provocat curiozitatea istoricilor, scoaterea de la secret de catre britanici a unor documente strict secrete, pastrate de ei la Londra timp de o jumatate de secol de la emiterea lor. Cartea de fata este rezultatul studierii acestor documente pe care englezii le-au considerat jenante pentru ei: stenogramele dezbaterilor guvernului britanic sub conducerea lui Winston Churchill. Cartea descrie cu rigoare academica modul in care Churchill a reusit sa-l determine pe Hitler sa invadeze nu Anglia ci URSS-ul.

Jurnalistul Louis C. Kilzer, laureat al premiului Pullitzer, aduce la lumina tiparului documente britanice care demonstreaza documentar aceste manevre necunoscute pana acum si care-i pateaza memoria lui Churchill in ochii opiniei publice. Cartea descrie cum in calitate de primministru, Churchill si-a convins ministrii din guvern sa respinga ofertele multiple propuse de generalii germani pentru oprirea razboiului prin asasinarea lui Hitler de catre nemti.

Stenogramele sedintelor guvernului britanic redau modul cinic in care Churchill supune spre aprobarea guvernului sau respingerea propunerilor germane: ’’Hitler este doar un om care va deceda mai curand sau mai tarziu. Pentru Imperiul Britanic pericolul nu este Hitler, ci Germania. Noi trebuie sa-l convingem pe Hitler sa atace URSS-ul pentru ca acolo va fi sfarsitul lui, iar noi vom dezmembra Germania’’.

Falsul Hess

Generalii germani erau decisi sa-l suprime pe Hitler in anul 1939 si 1940 cu conditia prealabila ca Anglia sa accepte in scris, neamestecul ei in razboiul civil care ar fi izbucnit intre germani ca urmare a asasinarii dictatorului. Dupa ce i-a refuzat pe generalii germani, Churchill a avut surpriza sa primeasca o oferta uluitoare chiar de la Hitler: incheierea unui

pact cu Anglia prin care Germania retroceda teritoriile cucerite de nemti in vestul Europei, in schimbul garantarii intereselor germane in rasaritul Europei subjugate de Hitler. Nici aceasta oferta germana n-a fost acceptata de Churchill care a notat insa dorinta obsesiva a lui Hitler de a incheia pacea cu Anglia. El a cultivat cu abilitate iluziile lui Hitler ca si Anglia doreste pacea (cu scopul initial de a castiga timp, pentru inarmarea englezilor). Ulterior, cand trupele germane cucerisera Franta si ajunsesera la Canalul Manecii, Churchill a lansat inselatoria menita sa-l opreasca pe Hitler: englezii l-au invitat pe adjunctul lui Hitler, Rudolf Hess, sa vina in Anglia la o asa zisa ’’conferinta de pace’’ la care nemtii sa negocieze cu Partidul Pacii din Marea Britanie invazia URSS.

Spionii lui Stalin din guvernul britanic (Philby, Blunt, Cairncross), au telegrafiat Moscovei continutul fiecarei intrevederi avute de Hess in Anglia, dupa celebrul sau zbor acolo la mansa unui avion special echipat cu rezervoare suplimentare de benzina, pentru acel voiaj ultrasecret.

Pentru evitarea demascarii acestei manevre, Churchill va retine prizonier pe Hess in Anglia pe toata durata razboiului, iar la Tribunalul de la NÜrenberg va fi adusa o sosie a lui

Rudolf Hess care nu intamplator a refuzat timp de 28 de ani de inchisoare la Spandau, sa primeasca vizita vreunui membru al familiei sale. Mai apar si probe medicale aduse din arhive care atesta ca omul inchis la Spandau sub numele de Rudolf Hess, nu purta pe toracele sau urmele permanente lasate de o interventie chirurgicala din timpul primului razboi mondial. Acea cicatrice chirurgicala este inregistrata radiologic in dosarul medical al lui Hess, anterior plecarii sale in Anglia si nu poate justifica nimeni absenta ei la detinutul nr. 7 de la Spandau.

Intrebari si raspunsuri

In final se pune o intrebare mai importanta decat identitatea prizonierului nr. 7 de la inchisoarea Spandau si anume: la ce a folosit inselatoria cu Hess? A salvat Anglia de la

infrangere, deturnarea razboiului spre URSS?

- Da, dar a salvat-o de un dictator care nu urmarea infrangerea Angliei. Hitler a salvat Anglia tot atat cat Churchill, concluzioneaza autorul cartii.

- A progresat Imperiul Britanic de pe urma incapatanarii lui Churchill de a lupta contra Germaniei, asa cum sustinea Churchill ca era scopul razboiului? Nu, Imperiul Britanic s-a

dezintegrat dupa razboi, iar Anglia a iesit slabita ca tara.

- A reusit Germania nazista sa stopeze extinderea comunismului in lume? Din nou, nu. A reusit exact contrariul, sa extinda comunismul de la Berlin pana la Pekin. Razboiul a

transformat URSS-ul dintr-o putere europeana intr-o supraputere mondiala, care urmarea un scop pe care Hitler nu l-a avut: dobandirea hegemoniei universale. Este adevarat ca Churchill a oprit existenta unuia dintre cei mai rai conducatori care au existat. Problema este ca totusi la oprit prea tarziu, dupa ce genocidul fusese comis.

Si acum faptele concrete evidentiate de autor prin documente secrete de arhiva:

- dupa victoriile sale in vestul Europei, Hitler a hotarat sa se opreasca pe motivul declarat ca are nevoie de 100 de ani pentru consolidarea victoriilor;

- a propus in scris eliberarea tarilor cucerite de el in vestul Europei;

- a ordonat demobilizarea a 30 de divizii si tot ce a intreprins din septembrie 1939 pana in ajunul invadarii URSS la 22 iunie 1941 a fost facut cu scopul incheierii razboiului, nu al

ducerii lui. Daca Anglia ar fi acceptat pacea, Hitler ar fi incheiat-o in conditii favorabile Imperiului Britanic. Documentele nu lasa dubii aici. in loc de asta, Anglia respinge oficial

pacea, dar o accepta pe ascuns, si procedand astfel Anglia conduce la cel mai cumplit deznodamant din toate rezultantele posibile: da mana libera lui Hitler in estul Europei fara sa

fi rezolvat nimic in vest.

Fara indoiala, o pace incheiata in vara anului 1940 ar fi avut un pret ridicat: Polonia ar fi incetat sa existe, Cehoslovacia ar fi ramas un protectorat german si multe din tarile

nesovietice ale Europei rasaritene ar fi fost incluse in sfera de influenta germana cel putin la fel de strans controlate ca emisfera occidentala sub Doctrina Monroe. Evreii ar fi fost exclusi din Europa Centrala.

A meritat oprirea acestora prin sacrificiul suprem a 52 de milioane de oameni? Greu de raspuns afirmativ, in conditiile in care Europa care a rezultat din ruine, a gasit Polonia,

Cehoslovacia si restul Europei rasaritene intr-o sclavie mai cumplita decat isi imaginase Hitler in 1940.

In incheiere supun spre examinare cititorului urmatoarea chestiune: este oare posibil de imaginat ca datorita petrolului ei, Romania ar fi avut sub germani un nivel de viata apropiat

Austriei sau Elvetiei? La moartea regelui Carol I in 1914, documentele vremii arata ca rata de schimb monetar intre francul elvetian si leul romanesc era aproape 1:1.

MICHAEL NICHOLAS BLAGA - HISTORIA.

Sursa:

http://www.zigzagonline.

ro/index.php?page=vezi_articol&idArticol=1051&titlu=Istorii%20nestiute%20si%20n

ebanuite%20despre%20al%20Doilea%20Razboi%20Mondial

[Toni Marginean]

TRADAT si dupa MOARTE: Mareşalul ION ANTONESCU Magazin scris de Marin Neacsu

Unii oameni se nasc pentru a fi trădători....    Alţii aflaţi exact la capătul celălalt al standardelor, născuţi să se acopere de glorie, să îşi asume riscuri, să îşi rişte viaţa şi să se sacrifice în numele onoarei şi a demnităţii, au avut toată cariera parte numai de trădări ale altora la adresa lor. Dacă îi urmărim cariera şi soarta nu se poate să nu sesizăm că omul care nu a ştiut ce e aia trădare, a pierdut totul din cauza ei. Şi pentru ca nici odihna să nu îi fie liniştită, este trădat şi după moarte.
Mareşalul. Oricine a trăit şi a citit cât de cât istoria ştie că România a avut 5 mareşali onorifici şi unul singur activ, inconfundabil , care îşi merită cu prisosinţă acest nume. I se poate spune UNICUL, pentru că rar se poate găsi atâta onoare, simt al datoriei, corectitudine, patriotism, putere de muncă, loialitate, dragoste faţă de ţară, devotament şi spirit de sacrificiu ca în cazul veşnic trădatului ION ANTONESCU.
1. Când în vara lui 1919 după campania de eliberare a Transilvaniei l-a decorat cu „Crucea Mihai Viteazu” nu orice Cruce ci chiar cea pe care o avea pe pieptul său, Regele Ferdinand spunea:
„Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război. Ai fost nedreptăţit până acum nerecunoscându-ţi-se aceste merite în mod public. Pentru a repara această nedreptate, uite, îţi confer ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a dându-ţi chiar decoraţia mea!” Când vorbea de nedreptate, Ferdinand se referea la cele 6 luni cât Antonescu fusese mazilit de la direcţia Operaţii a Marelui Cartier General , la cererea germanilor pe care îi învinsese în operaţiile din Moldova . Asta fusese prima trădare pe care o suferea Antonescu din partea celor care ar fi trebuit să îi facă statuie cât se afla încă în viaţă. Şi era abia Locotenent colonel.
2. În 4 Septembrie 1940, Regele Carol al II-lea după ce şefii partidelor istorice Brătianu şi Maniu refuzaseră să conducă ţara speriaţi de situaţia gravă în care ajunsese, îl cheamă pe Antonescu din exilul unde fusese trimis la Bistriţa pentru sfidare la adresa Elenei Lupescu şi îi spune:
” Antonescu, îţi dau conducerea ţării pe mână. În nimeni altul nu am încredere decât în tine. Nu poţi refuza deoarece tu eşti un patriot.” Interesante cuvinte adresate de Rege celui pe care şi el îl trădase luându-i comanda Armatei după ce fusese comandant al Şcolii Superioare de Război actuală, Universitate de apărare Naţională. A doua trădare.
3. Când a luat conducerea ţării Antonescu şi-a fixat nişte obiective pentru scoaterea ţării din criză. Pe măsură ce le îndeplinea îi contactă pe cei doi mari oameni politici care refuzaseră preluarea ţării, oferindu-le conducerea ţării. Aşa s-a întâmplat şi după înfrângerea Rebeliunii Legionare când le-a oferit celor doi puterea. I s-a părut un moment potrivit, considerând că misiunea lui s-a terminat. De fiecare dată a fost refuzat. Apoi deja din 1941, după Bătălia Stalingradului Antonescu spunând suitei sale: „Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu îl pierdem pe al nostru” a început să caute soluţii pentru scoaterea ţării din coaliţia cu Germania . Mai târziu deja a făcut paşi în acest sens. Asta însă nu trebuie considerată o trădare din partea sa. Încă din primele discuţii cu Hitler, Mareşalul îi spusese: „merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes…”
Interesul lui a fost reîntregirea neamului. A dus tratative atât cu ruşii cât şi cu aliaţii pentru scoaterea României din război dând totodată liber opoziţiei să facă acelaşi lucru, acceptând în înţelepciunea şi patriotismul său ideea că poate opoziţia are mai multe şanse. Când siguranţa îi raportează că în casele lui Brătianu şi Maniu se află staţii de radio, Antonescu spune/pune rezoluţia: „să fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o singură mână, deoarece aceasta poate greşi. O altă mână va trebui să fie gata de a prelua şi a aduce la bun sfârşit!” Se mai îndoieşte cineva de nobleţea gândurilor sale şi clarviziunea actului politic, patriotismul şi spiritul de sacrificiu? Din aceste cuvinte au de învăţat şi actualii conducători aşezaţi la conducerea ţării, cei care vor fiecare să conducă autocrat fără a avea însă nici priceperea, nici bunul simţ, nici gândurile Mareşalului, ba sunt exact opusul lui. Când este interpelat de Hitler cu privire la activităţile diplomaţiei româneşti din 1943 de apropiere de forţele Antantei, Antonescu nici nu se ascunde, nici nu minte, nici nu dă vina pe altcineva, ci răspunde direct:
” Cunosc mein Führer activitatea întreprinsă de ministerul meu de externe şi o aprob, deoarece găsesc că nu este inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să fie întinse punţi de înţelegere către adversar în cazul în care situaţia generală ar cere-o.”
Ei bine, onoarea şi principiile au făcut din el un abonat la trădare. Opoziţia nu a jucat fair play, l-a sabotat în permanenţă şi în toate discuţiile purtate cu aliaţii l-au prezentat drept omul lui Hitler, marioneta lui, omul de paie, satrapul, omul cu care nu te poţi înţelege, tocmai pentru a-i micşora sau anula şansele de a ajunge la înţelegere cu aliaţii, oferindu-l pe el drept trofeu. Au pus mai sus propriile interese, invidia şi orgoliul personal decât adevărul şi interesul naţional. A treia trădare.
4. În încercările sale de a scoate ţara din coaliţia cu Germania , Antonescu a încercat toate uşile. Fidel educaţiei sale dar şi convingerilor progresiste, a încercat iniţial cu Apusul fără a neglija însă realitatea puterii şi intereselor ruseşti mult mai aproape de România. A informat pe toţi şi a cerut acordul unui armistiţiu separat cu Rusia pentru a putea apoi lupta împotriva nemţilor şi a înainta spre apus cot la cot. Dintre toţi cei cu care a dus tratative, cel mai înverşunat contra acestui plan a fost Roosvelt care nu voia ca ruşii să ajungă înaintea lor la Berlin din motive atât de orgoliu cât şi de a pune mâna pe secretele, armele, tehnologia şi oamenii de ştiinţă germani. Aşa că au tergiversat cât au putut aceste discuţii, nu au dat undă verde încheierii unui armistiţiu cu ruşii care ar fi scurtat războiul cu mai mult de un an şi ar fi dus şi la evitarea pierderilor a sute de mii de victime, că să nu mai spun de evitarea distrugerii Hiroshimei. Numai că SUA avea alte interese, puţin diferite de ale lui Antonescu, aşa că au împiedicat cât au putut înţelegerea dintre Antonescu şi ruşi, iar Antonescu fidel convingerilor sale, fair play-ului şi încrederii în valorile occidentale, nu a forţat nota. A patra trădare.
5. De fapt până şi ruşii, adversarii cei mai mari ai lui Antonescu, îi recunoşteau valoarea. Când în 1943 s-au declanşat negocierile de la Stockholm dintre mareşal şi ruşi, opoziţia încerca si ea să se ajungă la o înţelegere. Ruşii le-au răspuns: „Moscova preferă să trateze încheierea armistiţiului cu guvernul Mareşalului Antonescu, singura forţă politică care poate garanta bună desfăşurare a tratativelor” Şi asta o spuneau ruşii în condiţiile în care cererile lui Antonescu erau mult mai pretenţioase şi mai dezavantajoase pentru Ruşi, dar pe ei nu îi interesa ce promiteau sau cereau unii sau alţii ci cât de credibili erau. De aceea au preferat un duşman corect, unui prieten mincinos. De fapt Ruşii l-ar fi preferat pe Antonescu chiar şi înaintea prietenilor comunişti ai lui Bodnăraş. Când Pătrăşcanu s-a dus să semneze armistiţiul pe 12 Septembrie 1944, întrebând de ce condiţiile impuse lor erau mai grele decât cele convenite iniţial cu Antonescu Molotov răspunde direct:
”Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni”.
Acest răspuns l-au primit fraţii comunişti trimişi de REGELE MIHAI. Orice alt comentariu este de prisos. Numai că din nou Antonescu a fost trădat pentru a nu putea fi el cel care să semneze armistiţiul. Dacă în politicieni nu avea încredere prea mare dar îi acceptă ca pe o prezenţa necesară şi firească, Mareşalului avea încredere aproape oarbă în militari. Nu putea concepe că un militar să trădeze sau să îl trădeze pe el, cel care nu cunoştea trădarea decât când o simţea pe propria piele, dar nici atunci nu voia să o vadă. De fapt încrederea oarbă pe care o avea în armată şi corpul de cadre, a exprimat-o clar într-o discuţie avută cu Guderian după atentatul din vara lui 1944 împotriva lui Hitler : “la noi în armată ar fi de neconceput o asemenea acţiune infamă. Eu pot dormi liniştit cu capul pe genunchii generalilor mei”. Iluzie deşartă. O parte din generalii lui i-au pierdut capul asa cum şi al lui Mihai Viteazu căzuse tot pe genunchii unor generali. La începutul verii 1944 serviciul secret îi raportase unele activităţi suspecte şi fluctuaţii de persoane la palat, atât ziua cât şi noaptea. Mareşalul a dat ordin să se urmărească şi să fie informat. După ceva timp, este informat de şeful serviciului că la palat se pune la cale o acţiune secretă
– “bine, dar în capul lor cine este – întreabă Antonescu
– Domnul general Sănătescu – i se răspunde.
– Dacă este el, în capul lor, nu poate fi nimic serios. În orice caz, urmăriţi şi ţineţi-mă la curent.
Serviciile secrete au urmărit, dar nu au mai raportat. Întraseră şi ele în joc. A cincea trădare.
6. Frontul din Moldova era un front bine apărat şi Ruşilor le-ar fi trebuit încă mult timp pentru a-l trece. Antonescu, care luptase şi în primul război pe frontul moldovean apărând aceleaşi obiective şi puncte strategice, era conştient de puterea liniei de apărare. Ştia că ruşii nu pot trece pe acolo atâta vreme cât armata va lupta, deci nu îşi făcea probleme că ar intra ruşii în ţară şi l-ar lua prin surprindere. Ceea ce nu ştia el era că se vor găsi trădători în cadrul armatei care vor face alte jocuri şi vor ceda frontul. Nu s-a prea vorbit pe nicăieri despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţa, săvârşită în strânsa legătură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist. Actualul preşedinte când a vorbit despre trădarea lui Mihai, la asta s-a referit, numai că nu a explicat în ce constă trădarea. Responsabili de acest act sunt Casa Regală, Generalul Sănătescu, Generalul Aldea, comuniştii lui Bodnăraş şi Pătrăşcanu şi cei menţionaţi mai sus. Ei au cedat frontul şi au dat posibilitatea armatelor ruseşti să intre în Moldova şi apoi în ţară . Asta în condiţiile în care pe de o parte discuţiile lui Antonescu pentru încheierea unui armistiţiu cu ruşii erau nu numai avansate ci aproape de finalizare, pentru că în numai trei zile soseşte acordul ruşilor, pe de altă parte, trupele ruseşti au intrat în ţară ca inamici, nu că aliaţi cum ar fi intrat dacă se semna armistiţiul şi astfel s-ar fi evitat prizonieratul a sute de mii de ostaşi români. A şasea trădare.
7. După cum se ştie, la 23 August 1944 Antonescu a fost chemat la Palat de rege. Ceea ce nu se ştie este că el aştepta să meargă la palat dar nu înainte de a primi răspunsul de la Stockholm unde se negocia armistiţiul cu ruşii. Ceea ce iarăşi nu se ştie este că răspunsul venise, era favorabil, numai că nu ii mai fusese înmânat lui, ci regelui iar acesta nu I l-a arătat şi nici nu a pomenit de el în întâlnirea pe care au avut-o, deşi practic rezolva problema ieşirii din război în condiţii mult mai avantajoase pentru România. Numai că regele nu voia că meritul să îi revină lui Antonescu, voia să fie el cel care “a salvat ţara ”. S-a văzut cum a salvat-o. De fapt intenţiile şi gândurile sale au fost clar exprimate de însuşi Mihai, într-o discuţie cu G. Brătianu: “Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc” A şaptea trădare. Şi la această trădare s-a referit Băsescu, nu îl simpatizez dar dacă are dreptate, are dreptate.
8. Dar Mareşalul nu a fost trădat numai în ţară ci şi în afară, de proprii săi miniştri. Trimis la Stockholm pentru negocierile cu ruşii, Gheorghe Duca se lăuda la bătrâneţe cu misiunea pe care i-a dat-o regele de a sabota negocierile lui Antonescu. A opta trădare.
9. Chemat la palat, Mareşalul este convins că acolo va discuta ieşirea din războiul împotriva Antantei şi era bucuros şi convins că vor ajunge la aceeaşi concluzie pentru că normal ar fi trebuit să aibă aceleaşi interese. Pe când se urca în maşina ce urma să îl ducă la palat, colonelul Davidescu vine la el şi ăi spune suficient de tare, să audă şi alţii de lângă ei:
“Domnule Mareşal, nu găsiţi că garda care vă însoţeşte (doi ofiţeri de jandarmi şi 6 subofiţeri în două turisme) este insuficientă? Vă rog să ordonaţi să trimit întăriri.”
– “Nu e nevoie, Davidescule- răspunde Mareşalul plin de încredere – E de ajuns şi aşa, doar merg la Casa Regală.”
Asta arată atât credinţa lui că Regele urmăreşte binele ţării şi deci nu are de ce se teme atâta vreme cât sunt de aceeaşi parte a baricadei, cât şi respectul pentru Casa Regală pe care nu o vedea capabilă de trădare ca instituţie. Din păcate s-a înşelat. A noua trădare.
10. Despre momentul arestării sale se mai ştie câte ceva. Fie din manualele de istorie fabricate de comuniştii care se lăudau că au scăpat ţara de dictatura lui Antonescu, fie din filmul recent decedatului Sergiu Nicolaescu. Ceea ce nu se ştie este că totuşi I se promisese că nu va fi predat ruşilor dar a fost trimis la “reciclare un an şi jumătate”.A 10-a trădare. Pentru cei care îl învinuiesc că a pus ţara la cheremul lui Hitler, amintesc două lucruri: primul este declaraţia făcută de Antonescu chiar înainte de a prelua funcţia de şef al statului, când era în discuţie doar idea colaborării cu nemţii “Generalul Antonescu nu poate semna nici o politică în alb privind bogăţiile ţării. Totul se va fixa pe baza unui schimb reciproc de valori egale”. Al doilea lucru este chiar dovada faptului că s-a ţinut de cuvânt: Germania are o datorie istorică faţă de România, datorie neonorată exact de pe acea vreme ca urmare a contractelor semnate de Antonescu cu Hitler. Ei bine, paradoxul este că Antonescu a putut semna aceste hârtii de pe picior de egalitate cu Dictatorul Lumii, dar actualul guvern sau preşedinte nu poate nici măcar să pună în discuţie recuperarea datoriei, cu un cancelar care se declară prieten şi democrat. Cine este trădătorul în acest caz, cine este dictatorul?
11. La întoarcerea în ţară este judecat condamnat la moarte şi executat.
Ruşii nu au făcut-o deşi le provocase pierderi imense. Au făcut-o conaţionalii săi. A 11-a trădare.
12. Ai spune că odată cu moartea sa s-a închis ciclul trădărilor, dar nu e aşa. Neamul românesc continuă seria trădărilor. După moartea sa, o perioadă era interzis să pronunţi chiar şi numele său. Apoi încet încet se mai fac concesii, se mai dă liber la documente, profesorii prin liceele şi şcolile militare fie întrebaţi de elevi fie din conştiinţă şi respect faţă de el şi de istorie mai aţâţă jarul încă nestins al conştiinţei de neam. Ceea ce nu au făcut însă comuniştii oricât de barbari au fost, au făcut cei care au venit după ei. Comuniştii l-au scos din cărţile de istorie, dar nu şi din conştiinţa neamului. I-au şters poza, dar nu au murdărit-o, l-au demitizat dar nu l-au satanizat. Ceea ce au făcut însă cei care au venit după ei la îndemnul “prietenilor” cu bani depăşeşte toate trădările de până acuma. Pentru că anti românii cu mască de Hallowen şi sticle de Coca Cola la îndemnul unor Ştruli au considerat că românii nu trebuie să aibă eroi şi noţiunea onoarei şi demnităţii trebuie să dispară din conştiinţa lor.Antonescu a fost declarat criminal de război şi condamnat pentru crime împotriva umanităţii. Iar prin ordonanţa de urgenţă nr 31 din 2002, se interzice expunerea tablourilor sau statuilor lui Antonescu, în numele “interzicerii promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii,” A 12-a trădare. Curios este că în vreme ce Antonescu este învinuit de moartea câtorva mii de evrei, în America , la mare fast şi cu mari onoruri este păstrat eroul naţional al Americii, marele general Custer, cel care a exterminat sute de mii de indieni ducând la dispariţia, DECIMAREA , EXTERMINAREA multor triburi de indieni, mulţi cu o cultură şi morală mult superioară şi Americii de azi. Cine nu cunoaşte să citească “Călătorie în Virginia ” a lui Yves Berger să se convingă. Cum este posibil ca un criminal, un exterminator crud şi sadic să fie declarat erou al unui stat care ne obligă pe noi să ne acoperim de noroi eroii şi să ne slăvim trădătorii care au dezertat şi trădat în favoarea lor? Ce va scrie istoria acestui neam – dacă vom mai rămâne în istoria omenirii ca neam, despre noi? Noi nu avem dreptul să ne cinstim eroii? La Universitatea Naţională de Apărare, pe holul comandanţilor sunt tablouri cu toţi comandanţii Academiei de-a lungul vremurilor. Al lui Antonescu, a fost scos de pe perete, dar durerea este că a fost scos în urma unei vizite de peste ocean. Iată ce ordin a dat “criminalul Antonescu” soldaţilor săi după trecerea Prutului: “Vreau ordine! Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată care aduce cu ea ordinea şi siguranţa şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.” Faţă de el,” eroul Custer” a rămas faimos prin aplicarea principiului“un Indian bun este un Indian mort!” Astea sunt valorile care ni se bagă pe gât în numele democraţie. Ca să nu mai amintesc că nu Antonescu a aruncat bombele atomice la Hiroshima şi Nagasaki .
13. Că ai noştri cârmuitori se dau după cum bate vântul şi fac legi dictate de alţii, nu e de mirare, ei îşi apără scaunele, averile, încearcă să scape de puşcărie, vând tot, trădează pentru că marile democraţii ale lumii urăsc trădarea dar sprijină trădătorii altora. Trădarea supremă, trădarea cea mare faţă de mareşal, faţă de ţară, o comitem noi, cei care ne facem că nu vedem, care ştim dar nu spunem nimic de frică, din comoditate, scârbă, servilism, laşitate, parvenitism. Noi cei care acceptăm toate aceste trădări şi le ascundem undeva în colţurile conştiinţei noastre numai pentru a nu ne strica “liniştea sufletească” sau a casei, a ne păstra serviciul, salariile, pensiile, sporurile, privilegiile. Marea trădare o comitem noi toţi cei care ne considerăm români, dar nu suntem în stare nu numai să apărăm ceea ce ne-au lăsat înaintaşii, dar nici măcar să respectăm şi să cinstim memoria lor, pentru că “aşa se spune “. Noi nu avem cap, nu avem judecată proprie, nu avem conştiinţă, nu avem morală, nu avem principii, le primim pe ale altora, fie de împrumut, fie impuse, e mai lejer, nu ne obosim şi avem şi pe cine arunca vina dacă lucrurile merg prost. A 13-a trădare, cea mai dureroasă ‘.
Si astfel, ULTIMUL EROU al ROMANIEI , Maresalul ION ANTONESCU a fost TRADAT atat in VIATA cat si dupa MOARTE !
Cea de a 13-a TRADARE insa, este cea mai RUSINOASA si DUREROASA TRADARE !
Numai ROMANII işi TRADEAZA EROII !!!

Sursa : https://wordpress.com

 

 

No virus found in this message.
Checked by AVG - www.avg.com
Version: 2013.0.3495 / Virus Database: 4235/8686 - Release Date: 12/05/14

 

[Toni Marginean]

CEL MAI MARE SECRET DIN VIAŢA REGELUI MIHAI

Probabil că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockholm”, prin care Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un acord scris. Un interviu incendiar cu istoricul Constantin Corneanu

Constantin Corneanu: Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum şi a mutaţiilor de ordin geopolitic şi geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunţă la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care îşi asuma şi titlul de “Conducător al Statului".

 Antonescu vedea Casa Regală drept o soluţie politică după război.

Ce puteri avea Regele în faţa Mareşalului?

Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că "Statul a avut în toate unghiurile pământului şi va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce".

Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I ("Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu"), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor naţiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.

În discursul ţinut, la 7 septembrie 1940, în şedinţa Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu a ţinut să precizeze că “nimeni nu va trece prin faţa Palatului decât ca să se închine în faţa unui simbol", iar Regele va rămâne numai un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia.

Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranţa că va putea fi o soluţie politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta.

 A acceptat Casa Regală acest "aranjament"?

Jurnalul de război al Mareşalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român şi soţia sa, pe de-o parte, precum şi Regele Mihai I şi Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front şi la acţiunile protocolare impuse de raţiunile de stat.

Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziţie discretă faţă de Antonescu, relaţiile au fost extrem de protocolare şi amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului şi intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român şi cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.

 

Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea "Ucrainei Mari"

 Deci Antonescu a avut acordul Regelui atât în ceea ce priveşte războiul împotriva Uniunii Sovietice, cât şi a trecerii Nistrului. Ce a motivat, totuşi trecerea Nistrului?

Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate "Sud" reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului şi-a inutilităţii războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost “discret" alimentată de serviciul de spionaj şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului naţional major.

Protecţia celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu.

Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării “problemei ruse" sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului şi nici nu avea cum să influenţeze evoluţia evenimentelor politico-militare din acele clipe.

 

Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemţilor

 Când s-au stricat relaţiile dintre Regele Mihai şi Antonescu?

O sinteză informativă a Serviciului Special de Informaţii (SSI) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziţia antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educaţie şi relaţiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva aşa-numitei dominaţii germane. Conducerea celor două grupări de opoziţie (PNŢ şi PNL) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspiraţia împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.

Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu şi dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziţiei, se vor întoarce entuziasmaţi de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I şi Regina Mamă Elena erau definitiv câştigaţi pentru teza opoziţiei. Regele era formal capul oştirii şi complotiştii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziţiei antiantonesciene aflată în relaţii secrete cu Aliaţii Occidentali.

 

Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943

 Regele Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înţelegere cu Aliaţii Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice şi că numai o asemenea politică poate menţine statul român şi monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic (“dl. House"), jurnalist la Allied News Papers şi aflat în drum spre Turcia, desfăşurată la Palatul Regal din Bucureşti, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilităţile de reuşită ale unui puci.

Perspectiva ca monarhia şi regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condiţiile tergiversării încheierii armistiţiului şi ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roşie, a generat ample discuţii în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanţii la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliaţii, dar însăşi opinia publică română va putea susţine cu drept cuvânt că opoziţia democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-şi îndrepte privirea către noi forme de organizare politică şi socială.

Dintr-o asemenea perspectivă se poate înţelege graba cu care Regele Mihai I şi opoziţia condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acţiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forţă, iar arestarea Mareşalului figura în planul de acţiune numai ca o soluţie de ultimă instanţă, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război.

 

Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat

Ce putea face Regele pentru a se opune crimelor împotriva evreilor?

Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea şi punerea în aplicare a legislaţiei antievreieşti, precum şi a cortegiului de suferinţe ce a urmat pentru populaţia evreiască. Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor şi a atenuării suferinţelor acestei populaţii. Casa Regală a României a fost ţinută departe de deciziile politico-militare din statul român.

 

Pamfil Şeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar şi Ronald D. Bachman, în cartea sa "Romania: A Contry Study", afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu ar fi fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo ţară vestică. Este adevărat?

Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franţei, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în faţa Varşoviei şi pe frontul românesc.

 

Moscova acceptase condiţiile de armistiţiu ale lui Antonescu

 Având posibilitatea să ocupe mai repede şi mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărţire a sferelor de influenţă, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, şi care urma să expire în curând, iar şansa de a fi reînnoit scădea considerabil.

În timp ce Aliaţii Occidentali începuseră “cursa pentru Berlin", sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinşi că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoţească viitoarele acţiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj.

Aceste evenimente politice şi militare, precum şi interesele de ordin strategic şi politic au determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareşalului Ion Antonescu vizând un armistiţiu politico-militar pe frontul din Moldova.

 

Există dovezi sau măcar indicii că Moscova era gata să semneze un armistiţiu cu Antonescu?

Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepţionării “telegramei de la Stockholm".

 

Misterul „Telegramei de la Stockholm”

 După opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepţionată în dimineaţa zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conţinutul stenogramei şedinţei Consiliului de Miniştri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziţia lui Iuliu Maniu privitoare la armistiţiul românesc.

(“Am văzut eu, dl. Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta şi, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, când ni se va pune în faţă, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămânem noi.

Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condiţiile pe care le avem prin armistiţiu, era şi punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistiţiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzeşti citeşte textul telegramei conţinând acest punct de vedere, privitor la recunoaşterea zonei libere”)

 

Ce s-a ales de telegrama cu pricina?

Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele româneşti, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziţiei politice, au sustras-o şi, mai apoi cred că au distrus-o.

Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, faţă de acest moment delicat din evoluţia unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric.

Sovieticii au căutat să obţină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, şi originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.

 

23 august: „Cea mai mare eroare politico-militară din istoria României”

A pierdut România din cauza orgoliilor opoziţiei?

Membrii conjuraţiei erau ferm convinşi că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat şi astfel au pierdut “cartea" pe care Mareşalul “o juca". Sovieticii au profitat de această situaţie, generată de ambiţii şi orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România şi a nu-şi respecta, mai apoi, angajamentele luate.

Opoziţia a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu, iar acţiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

 

Gestul de la 23 august 1944 a fost o greşeală?

Evenimentele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi apreciere a situaţiei politico-militare internaţionale şi de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii şi orgolii, iar consecinţele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiţii.

Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute.

 

Nu este o apreciere prea aspră?

Nu. Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) şi, implicit, a „Bătăliei pentru Armistiţiu”.

În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, şi va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creându-se, astfel, condiţiile pentru instaurarea „regimurilor de democraţie populară”.

Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluţia evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor şi nu numai. Tactica opoziţiei politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii unanim acceptate în condiţiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.

„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate şi propaganda de război a Naţiunilor Unite au bulversat opinia publică românească şi factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obţinerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum şi alegerea unei soluţii de salvare naţională demne şi corecte.

 

Dar orgoliul lui Antonescu nu a contribuit şi el la acest deznodământ nefast?

Ambiţiile Mareşalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepţie privind onoarea şi demnitatea unui militar, a unui conducător de stat şi a unui popor, precum şi a unei înţelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conştiinţa colectivă a umanităţii, pozitiv sau negativ, îţi influenţează relaţiile şi prieteniile viitoare.

 

Casa Regală voia să se salveze, graţierea lui Antonescu era iluzorie

 După ce l-a arestat pe Antonescu, era Regele obligat să-l predea ruşilor?

Predarea Mareşalului Ion Antonescu şi a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniştilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanţii PCR începeau să domine raporturile de "amiciţie" cu Casa Regală, şi nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui “23 August".

O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum şi mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini. Ostilitatea "camarilei regale" faţă de Ion Antonescu avea să-şi spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preţ pe Mareşalul Ion Antonescu.

 

De ce nu a semnat Regele decretul de graţiere a lui Antonescu?

O posibilă graţiere a Mareşalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat şi în care Casa Regală dorea să se salveze, totuşi, şi să-şi salveze perspectiva existenţială.

 

23 august a aruncat în Gulag peste 160.000 de militari români

 Putea Regele Mihai să se opună într-o măsură mai mare sovieticilor?

Greva regală (1945) şi micile gesturi de opoziţie faţă de ocupantul sovietic şi aliatul său, comuniştii români, nu aveau cum să influenţeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reţine această „rezistenţă regală”, precum şi, totodată, infamia de la „23 August” 1944.

În contextul în care nu fusese semnată nici o convenţie de armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor româneşti. Mulţi militari români - circa 150.000 de soldaţi, 6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri - au fost dezarmaţi de către sovietici şi internaţi în lagăre de prizonieri.

În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorităţii statului şi de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condiţiile în care sovieticii şi-au impus condiţiile, pe fondul slăbiciunilor şi înţelegerilor cu Aliaţii Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofiţerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situaţie, dovedind, totuşi, o totală inactivitate şi lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranţei, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată.

 

Ar fi putut Regele Mihai să negocieze actul abdicării, mai ales clauza abdicării în numele tuturor urmaşilor săi?

Abdicarea nu putea fi evitată şi nici măcar negociată. Posibilităţile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eşichierul politic al României, la sfârşitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.

 

La 9 mai 2010, Regele s-a plasat de partea ocupantului sovietic

 Putea Regele, după abdicare, să facă mai mult împotriva comuniştilor, de exemplu presiuni în cancelariile occidentale, sau să coaguleze organizaţiile politice din exil şi eventual chiar a prelua conducerea lor?

Maniera în care a fost tratat în Vest relevă faptul că importanţa sa politică nu a fost pe măsura speranţelor "camarilei regale" şi ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece.

Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoţit de Radu Duda, în uniforma armatei române – n.r.) prin declaraţiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru faptul că a „făcut război împotriva lor”.

 

După decembrie 1947 au existat relaţii între Casa Regală şi regimurile Dej şi Ceauşescu?

Pe măsură ce noi documente de arhivă vor fi publicate, vor putea fi elucidate raporturile dintre Casa Regală şi România lui Dej şi Ceauşescu, inclusiv problema celor 42 de tablouri de patrimoniu despre care unii zic că au fost însuşite de Regele Mihai I.

Casa Regală a României s-a aflat în perioada exilului sub o atentă supraveghere a unităţilor de informaţii externe ale Securităţii române, iar semnarea, la 15 iunie 1989, a „Declaraţiei de la Budapesta”, de către Regele Mihai I, a însemnat sfârşitul „neutralităţii binevoitoare” care exista între regimul de la Bucureşti şi locatarul de la Versoix.

 Constantin Corneanu este doctor în istorie şi preşedintele Consiliului Director al Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice "Gheorghe I. Brătianu" (AESGS) din septembrie 2009.Între 2004 şi 2007 a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relaţiilor cu Republica Moldova între 2004 şi 2007.

Teza sa de doctorat a tratat situaţia României în contextul geopolitic al celui de-al doilea război mondial. Aceeaşi temă constituie şi subiectul lucrării sale "Sub povara marilor decizii" (Editura Scripta 2007).

 

Reply, Reply All or Forward | More

[Toni Marginean]

Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei

 

 

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.” 

   Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în careguvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari. 

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!” 

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani. 

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. 
     „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria.. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.” 
Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu. 

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se aflăSimţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu. 

De ce era atât de incomod Eminescu? 

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena :„Mai potoliţi-l pe Eminescu!” 
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina. 

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii. 

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.” 
    Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi. 
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional. 

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina. 
    Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli. 

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii 

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu. 

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitaluldoctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc. 

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediulSocietăţii Carpaţi, undePoliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare. 

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul. 

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare 

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura . Aici, conform declaraţiilor lui Ventura , Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura , în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni.. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti.. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şiOcăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă.. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap. 

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”. 

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Venturasusţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şiSiderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea. 

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia. 

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni. 

  Omorât lent prin otrăvire cu mercur 

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu, 

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14). 

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară. 
Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..” 

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară , cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu. 

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescuface tot posibilul să îl ţină departe de capitală.. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu... Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero..Maiorescu este de neînduplecat. 

Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi , sub îngrijirea doctorului Iszac. 

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescutrebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii.Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame. 

Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice.. ” 

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti.. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr... Şuţu, unde va şi muri. 

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescunu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului. 

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria 

   Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889.. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”. 

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne”scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh... Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ” 

   Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes.. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale. 
  „O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.” 

   Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.” 

   Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani.. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.” 

   Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui.... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei. 

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare, 
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare .. . . 
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel, 
Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el 
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă. 
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă. 
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? 
Ei vor aplauda desigur biografia subţire 
Care s-o 'ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare, 
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. .. . Măgulit e fiecare 
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări 
Şi le umflă orişicine în savante adunări 
Când de tine se vorbeşte. S-a 'nţeles de mai nainte 
C-o ironică grimasă să te laude 'n cuvinte. 
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, 
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . . 
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale 
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale — 
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina 
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, 
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt 
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; 
Toate micile mizerii unui suflet chinuit 
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.” 
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881) 


Bibliografie: 
1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999 
3. Nicolae Georgescu: "Boala şi moartea lui Eminescu,Criterion,2007"

 

[ANDRASONI LUCIAN]

La fel si Nicolae Labis, s-a stins din viata in un "accident", fiind "ajutat" de Securitate...

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Labi%C8%99#Controverse_privind_accidentul_de_tramvai

[zal]

Cum s-a ridicat unul mai sus, cum i s-a tăiat capul într-un fel sau altul. E valabil din antichitate pînă azi şi nu ne face cinste deloc asta. Că străinii au avut mereu interese e normal, dar că ai noştrii au complotat şi au săvîrşit trădări şi crime e de neiertat. Au fost străini, ajunşi pe aici din întîmplare, mai patrioţi ca mulţi dintre români în istorie. 

[lavynyu]

""Au fost străini, ajunşi pe aici din întîmplare, mai patrioţi ca mulţi dintre români în istorie. ""   !!!!!!!!!!

[zal]

Citez dintr-unul dintre aceşti străini ai noştri, căruia i s-a refuzat cetăţenia:

 

 

„M-am născut român, sunt român și voi muri român, deși mă găsesc în mările antarctice.” 

Să ne amintim doar de cîţiva: Vasile Lupu, Carol Davila, N. Iorga, I.L. Caragiale, Iosif Iser, Garabet Ibrăileanu, C.D. Rosenthal, Ana Aslan, Szoby Cseh şi mulţi alţii. Astăzi îl avem pe doctorul Raed Arafat ptr care au ieşit oamenii în stradă în 2012.

Editat Decembrie 19, 2014 de zal

[hpavictor]

Ce tot vorbiti de primavara araba , , maidanul din Kiev sau primavara unguresca . 

Uite aici cum se scrie istoria : http://en.apa.az/-_220617.html

 

Luati aminte   ca nici nu stiti ce va asteapta .

Doamneee ce-mi place democratia !

Sper ca " patriotii " aia din 2012 de la Universitate au aflat cine era in spatele afacerii Rosia Montana .

Incredibil si uluitor , iar ati ghicit .

Acelasi personaj , cel din lnk-ul de mai sus .

[zal]

Ne batem joc singuri de noi şi vrem să ne respecte alţii:

http://www.ici-colo.ro/2012/05/bucuresti-statuia-lui-traian-cu.html

Recunosc că nu am mai trecut pe acolo de cîţiva ani, altfel eram tentat să mă uşurez la umbra capodoperei.

Poate ar trebui să demolăm şi porcăriile care au răsărit prin capitală sau alte oraşe după ''revoluţie'' cînd toţi netalentaţii au ajuns celebri.

[Spitfire]

Sa incepem cu reciclarea acestor kitsch-uri imbecile:

 

[hpavictor]

Strict autentic , direct de la sursa , informatii desecretizate ale Amabasadei Poloniei  : http://bukareszt.msz.gov.pl/ro/actualitati/la_aniversarea_a_25_de_ani_de_la_revolutia_romaneasca__va_prezentam_mesajele_cifrate_desecretizate_transmise_de_catre_diplomatii_polonezi

 

 

 

 "  22 DECEMBRIE 2014

La aniversarea a 25 de ani de la revoluţia românească, vă prezentăm mesajele cifrate desecretizate transmise de către diplomaţii polonezi

Vă prezentăm mai jos mesajele cifrate descretizate ale Ambasadei Republicii Populare Polone din decembrie 1989 cu relatări şi evaluări ale evoluţiei evenimentelor din timpul revoluţiei româneşti.

Mesaj cifrat nr. 0-3914/IV

din Bucureşti 23.12.1989

 

Ora 15.00.

 

1. De la sovietici:

În numele Frontului Salvării Naţionale, I. Iliescu şi S. Brucan au solicitat ajutor militar Ambasadei URSS, pentru că singuri nu se vor descurca.

Fără să aştepte răspunsul, FSN a anunţat la TV că Ambasada a promis ajutorul.

Răspunsul URSS: sunt gata să acorde orice fel de ajutor cu excepţia intervenţiei trupelor.

2. Polonezii de la aeroport sunt deocamdată în siguranţă. Ne sună. Noi nu putem [să-i sunăm]. Au primit pături şi hrană. Nu există nicio posibilitate de a ajunge la aeroport şi de a-i lua de acolo.

3. Sovieticii au probleme cu cetăţenii lor, care s-au adăpostit în ambasadă după distrugerea Biroului Consilierului Comercial şi a locuinţelor.

4. La radio s-a anunţat că trupe arabe atacă Televiziunea.

La ora 15.00 auzim de acolo împuşcături care devin din ce în ce mai intense.

(-) Bauer

 

 

Mesaj cifrat Nr. 0-3933 / IV

din Bucureşti 24.12.89

 

Ora 10.00

Deplasarea prin oraş este foarte periculoasă (se trage continuu, controale de către grupuri de tineri foarte nervoşi şi încordaţi), astfel încât contactele noastre cu alte ambasade sunt limitate.

Evaluarea mea personală iniţială:

 

Evenimentele de la T. (Timişoara) au acţionat ca un detonator intern şi – extern – ca un punct de pornire pentru intensificarea presiunii asupra regimului lui Nicolae Ceauşescu.

Echipa lui Nicolae Ceauşescu măturată de o mişcare populară spontană, autentică, care a fost în principal ajutată de retragerea armatei. Uşurinţa şi rapiditatea cu care a fost eliminat Nicolae Ceauşescu i-a surprins pe toţi. Nu a existat nicio structură capabilă să preia puterea. Frontul Salvării Naţionale a umplut golul politic, dar nu este încă la putere. Practic încearcă să influenţeze situaţia prin intermediul televiziunii. Componenţă sa dă impresia unui grup compus din diverse personalităţi cu autoritatea socială, care s-a format accidental şi asta este tot ceea ce reprezintă. Până în prezent în numele FSN apare public numai preşedintele FSN, Ion Iliescu (el a solicitat Ambasadei USSR sprijin militar).

Singura forţă organizată – armata, a cărei conducere nu apare public. De ieri armata, Ministerul Afacerilor Interne, inclusiv serviciile de securitate asigură că sunt de partea poporului. Există impresia că aceste structuri, invocând FSN şi poporul, încep să stăpânească situaţia şi să exercite efectiv puterea.

Caracteristic: atac numai la “clica Nicolae Ceauşescu”. FSN chemă la sprijinirea armatei şi a Ministerului Afacerilor Interne şi a serviciului de securitate, care s-au declarat de partea poporului. In declaraţia FSN despre preluarea puterii se solicită ministerului să funcţioneze în mod normal. Asta înseamnă că miezul vechii structuri, deşi fără Nicolae Ceauşescu, a rămas neschimbat.

Fără răspuns la întrebări esenţiale: unde este premierul şi restul guvernului, ce s-a întâmplat cu conducerea de partid si de stat (a fost arestat doar Emil Barbu – Secretarul organizatoric al Comitetului Central, viceministrul Apărării Naţionale şi Postelnicu – ministrul afacerilor interne), care este baza şi rolul Ministerului Afacerilor Externe (ambasadorii îşi declară subordonarea faţă de FSN, dar, spre exemplu ambasadorul la Belgrad prin intermediul MAE din Iugoslavia).

Deocamdată atât.

 

(-) Bauer

 

 

Mesaj cifrat Nr. 0-3937 / IV

din Bucureşti 24.12.89

 

Ora 22.30

 

Conform cunoştintelor şi evaluării noastre:

 

Situaţia politică este în continuare neclară. Programul FSN este foarte vag. Este greu de prevăzut în ce direcţie va fi detaliat şi dezvoltat. Din conducere în continuare apare public doar Iliescu. Ceilalţi membrii prominenţi (Doina Cornea, Ana Blandiana, Laszlo Takes,     . Manolescu, Silviu Brucan, Alexandru Bîrlădeanu, Dumitru Mazilu) nu apar. Se pare că noul ministru al apărării Nicolae Militaru a apărut cu multă fermitate la televizor în prima etapă a evenimentelor (vineri), chemându-i pe nume pe anumiţi generali să întreprindă acţiuni concrete şi definite. După părerea unor români, FSN va fi de fapt condus politic de . Manolescu, care se menţine în umbră. Asupra direcţiei politice, o mare influenţă o poate avea Vestul, pentru care România – fără datorii si cu nevoi enorme de modernizare – devine un partener foarte interesant.

În al doilea (din 24 decembrie) discurs public oficial FSN, se afirmă printre altele, că miliţia îşi păstrează şi trebuie să-şi exercite drepturile conform competenţelor sale. Structurile de administraţie trebuie să-şi reia imediat activitatea normală. Nota bene, la al doilea contact pe care l-am avut cu FSN pe tema ajutorului medical – ne-au trimis la Ministerul Sănătăţii. Aceasta confirmă opinia despre evoluţia spontană a evenimentelor, despre lipsa unor structuri alternative pentru aparatul puterii de până în prezent şi în general despre golul politic pe care încearcă să-l umple FSN, neavând totuşi posibilitatea de a exercita puterea. În viitorul apropiat, pare posibilă următoarea situaţie: o nouă direcţie politică realizată de către vechile structuri ale puterii.

Un rol decisiv în evoluţia evenimentelor l-au jucat şi îl joacă în continuare televiziunea şi radioul. Controlul şi menţinerea controlului Radio Televiziunii, în ciuda atacurilor violente, au fost decisive pentru victorie. Mai ales în prima etapă, două grupuri s-au străduit să dirijeze evenimentele: din studioul TV şi de la sediul ocupat al Comitetului Central prin intermediul transmisiunilor televizate în direct.

În ciuda unei desfăşurări violente şi spontane de evenimente şi în ciuda ameninţărilor (lupte de stradă), angajaţii instituţiilor cheie (apa, gaz, electricitate, transport – metrou, comerţ şi aprovizionare) şi majoritatea societăţii au dat dovadă de un mare calm, de disciplină şi devotament. Tineretul s-a organizat foarte repede în grupuri care ajută armata.

Luptele şi ciocnirile au durat toata ziua de 24 decembrie. Seara mai liniştită, dar în continuare se aud împuşcături. După-amiază, un interlocutor din armată a evaluat situaţia din jurul aeroportului Otopeni ca fiind foarte gravă. După zvonurile care circulă cu insistenţă, la atacurile de la aeroport au participat comandori palestinieni şi libieni, antrenaţi în România şi Bulgaria, de unde au fost mutaţi după căderea lui Jivkov. Acum (seara târziu pe 24 decembrie) se pare că armata a început să stăpânească situaţia.

Polonia se bucură de o enormă simpatie. Cuvintele: Polonia, Ambasada Poloniei – ne deschid drumul prin bariere şi controale.

(-) Bauer

 

 

 

Mesaj cifrat Nr. 0-3947 / IV

din Bucureşti 26.12.89

 

Ora 23.00

 

Evaluarea iniţială pentru 26 decembrie seara:

 

După comunicatul privind executarea sentinţei lui Nicoale Ceauşescu, dupa constituirea conducerii Consiliului FSN (preşedinte Iliescu, vicepreşedinte Mazilu), numirea premierului (Petre Roman) şi desemnarea ministrului Apărării (Militaru) şi după deciziile Consiliului care anulează cele mai detestate legi şi decrete – (vezi Claris) se pare că situaţia generală începe să se calmeze. S-a diminuat şi rezistenţa armată a adversarilor. Cu toate acestea, în continuare se declanşează ciocniri armate. Au fost organizate manifestaţii de care FSN se distanţează. A intervenit armata.

În paralel cu înceata detensionare, cu diminuarea ameninţării noii puteri şi cu consolidarea centrului de conducere, în FSN – care concentrează diferite puteri – de la comunişti la anticomunişti, se ascut diferenţele între diverşii membri. (Unii care în primă etapă au jucat un rol important, s-au găsit acum lăsaţi deoparte. Nici măcar nu au ştiut de nominalizarea premierului).

            Este de aşteptat o agravare a luptei interne pentru orientarea politică FSN.

Un nou fenomen: După prima etapă în care atacul era direcţionat exclusiv către Nicolae Ceauşescu, au apărut pe stradă sloganuri anticomuniste de tipul “România fără comunişti”, “Vinovat nu numai Nicolae Ceauşescu”.

Noile structuri ale puterii abia încep să se formeze. Vechea administraţie condusă de şefii de până în prezent (de exemplu Oancea la MAE) foarte slăbită şi nu prea ştie cum să acţioneze, iar administraţie nouă încă nu există. Singura putere organizată este armata.

Se pare că trebuie prevăzută o perioadă mai lungă de cristalizare a situaţiei polityce.

(-) Bauer   "

[hpavictor]

Off topic ( nu in subtext ! ) :

” Randuri pentru Anul nou

 

Ion Minulescu

 

Bine-ai venit, An nou!…

Bine-ai venit…

De cand te-astept aproape-am si albit…

Dar fiindca-mi intri-n casa-ntaia oara,

Te rog sa nu-mi faci casa de ocara…

Nu te grabi sa-mi intri pe furis,

C-abia sosisi…

Noroc ca te-asteptam destept

Sa te previu la timp, sa fii atent,

Si-n clipa marelui eveniment

Sa-mi calci in casa cu piciorul drept…

Si nu uita

Sa-ti lasi ciubotele afara

Si bunda de urs alb, ce ma-nfioara…

Ca Romania nu-i Siberia!…

 

Asa te vreau!…

Te vreau la trup curat… neprihanit…

Si tot asa la suflet si la minte –

Te vreau sub chipul celui arvunit

Pe treizeci de arginti

Si-un blid de linte!…

 

Si-acum, ca te-ndurasi sa-mi intri-n casa,

Poftim la masa…

Dar mai nainte de-a gusta

Din vinul si din painea mea,

Deschide-ti ochii bine, ca sa-nveti

Povestea Coliviei cu sticleti…

Si-n urma, daca poti sa te-ntregesti

Cu sfintii din icoanele de pe pereti,

Te rog – de pe parchete si sofa –

Sa-mi schimbi covoarele de Buhara,

Si-n locul lor tu sa-mi intinzi

Numai velinte oltenesti.

Ca sa-mi rasfrang cu ele, in oglinzi,

Podoabele mandriei stramosesti…

Iar pe masutele patrate,

In locul florilor de crin, fanate,

Sa-mi pui in strachine de lut

Craite sangerii, culese

In cinstea viitoarei florarese

Care, probabil, nici nu s-a nascut!…

 

An nou…

Ai auzit ce-ti cer?…

Nu-ti cer sa faci nimic in casa mea,

Mai mult decat ai face tu-ntr-a ta!…

Iar eu, un biet roman ursit

Sa fiu scuipat si palmuit,

Desi n-am casa cu calorifer,

Te-adapostesc de viscol si de ger

Si te cinstesc asa cum se cuvine

Sa fiu cinstit si eu – macar de tine!…

Te-ntampin ca pe-un frate-adevarat –

Un frate ce-mi va da napoi

Sticletele ce mi-a furat

Alt frate, mult mai mare decat noi!…

Te-ntampin numai cu atat –

Ce mi-a ramas – Un „Ah” in gat,

Si-un gest cu care te primesc

Ca pe-un „Specific romanesc”!…

 

An nou!…

Fii nou de sus si pana jos!…

Copil al nimanui si-al tuturor,

Copil din flori,

Copil galagios…

Desfasura-te-ncet de pe mosor…

Incet… cat mai incet… si linistit…

Si fii atent ca nu care cumva

Sa ti se rupa firu-n casa mea!…

Bine-ai venit, An nou…

Bine-ai venit!…

 

Din volumul Ion Minulescu, Versuri, Editura pentru literatura, 1969

[rasputin]

Off-topic ? Zău că nu aş îndemna a sări cu parul.

"Năcăzalnîia problema" e că noi românii îndemnăm mereu a fi pe lîngă vremuri. Nu ştiu cînd a scris Minulescu versurile cu pricina, adică de a fost 1968 sau cu mult mai înainte. Eu ştiu că în 1958 ultima cizmă de mujic se căra dincolo de malurile Prutului, mai ştiu că, în 1963, nepreţuiţii consilieri sovetici îşi luau zborul spre locurile de baştină, iar în urma lor rămîneau însă cei ce formau coloana a cincea, acea coloană care în decembrie 1989, avea să aducă peste România ceea ce numesc ei cu mîndrie mondialistă "democraţia".

Posibil că cele scrise de Minulescu să fi fost scrise înainte de 1958 (ghini ar hi), dar azi, la atît amar de vreme, zău că nu-s cu cătare. 

Azi avem nevoie de un alt "Minulescu", un Minulescu cu vederea clară, fără ochelari de cal, unul care să vadă bazele Yankeilor, unul care să vadă că un ambasador pe nume Mark H. Gitenstein (al dracului american!) , convoacă executivul şi legislativul românesc (folosind o expresie autohtonă) după cum vrea muşchiul lui. Ce mai lipseşte din tablou? Păi după preferinţe, bătutul cu pumnul sau cu pantoful în masă; ar fi scuzabil şi de înţeles, că doar au aceaşi sorginte.

Eu zic să nu cătăm către răsărit sursa necazurilor noastre. Să fim cu cătare în trecut e firesc, trecutul ne desluşeşte prezentul, dar viitorul ni-l punem la cale în prezent. Dacă ignorăm prezentul şi duşmanii din prezent nu facem decît să consfinţim sclavia ce s-a aşezat peste noi.

 

PS.

Nimic din ce am spus nu trebuie luat ca ceva personal, nu de către mata, nene Victor, e doar un îndemn, un îndemn în a desluşi cine ne este, cu adevărat, duşmanul azi. Un îndemn spre luare aminte de către noi toţi care, indiferent de etnie, trăim sentimentul apartenenţei la acest nem, la acest popor şi ţară numită România.

[flomar60]

D-le rasputin, ador pur si simplu, posturile dumneavoastra in aceasta limba romaneasca , si subscriu acestor idei ! Tot respectul meu!

Scuze de off-topic...