Undametru cu bigrilă 1925

[Enulescul]

Undametru cu bigrilă 1925

§ 1

Bună ziua,

 

Introducere

  Răsfoind numărul 20 al revistei „Der Radioamateur” din anul 1925, la pagina 497 găsesc un mic articol al domnului inginer J. Philips intitulat „Un nou undametru”:

 

  În cele cîteva rînduri de început autorul dă o definiţie a undametrului în general şi reaminteşte pe scurt dezavantajele undametrelor existente în epocă. ^*

  În continuare propune noua schemă precizînd că este foarte mulţumit de funcţionarea aparatului pe care îl foloseşte deja de cîtva timp:

 

  Apoi afirmă că prin folosirea în montajul propus a schemei de oscilator Numans-Roosenstein (Olanda), echipat cu o bigrilă Philips B VI sau D VI ^** se evită toate dezavantajele undametrelor curente.

  După aceea expune pe scurt funcţionarea montajului ca generator de radiofrecvenţă modulat şi nemodulat, menţionînd de asemenea posibilitatea funcţionării ca undametru receptor, şi aparat de măsură a inductanţelor şi capacităţilor conectate la bornele S, C, şi SC prevăzute în acest scop.

  La sfîrşit schiţează în două cuvinte procedurile de etalonare şi nu uită în încheiere să anunţe că întreprinderea „Radiotechnisches Büro Philrad" din Bingen pe Rin furnizeaza toate piesele (inclusiv plăcile de ebonită gata perforate) necesare construirii aparatului.

  Cum am o slăbiciune pentru bigrile în general:

(http://www.proradioantic.ro/index.php?x=articole&id_stire=113) şi pentru montajele „exotice” cu bigrile în particular: (http://www.proradioantic.ro/index.php?x=articole&id_stire=126) mi-am spus că trebuie neapărat să experimentez şi acest montaj. Nu mi propun să construiesc întreg undametrul descris în articol ci doar un mic bloc conţinînd strictul necesar pentru experimentarea schemei ce mă intrigă.

  Coincidenţa (sau destinul) m-a făcut recent (cu ajutorul unui site de licitaţii foarte cunoscut) posesorul unui reostat dublu:

 

 

şi am hotărît că trebuie neapărat să echipeze viitorul montaj: În al doilea articol menţionat mai sus, cel despre negadin, se arată cum firma „Vateea” utiliza două reostate de filament separate (brut şi fin) pentru reglajul mai lesnicios al reacţiei. Ajuns acum în posesia unui dispozitiv care înglobează cele două funcţii într-o singură piesă, permiţînd atît reglajul brut cît şi cel fin direct pe filament, deci care pare predestinat pentru o astfel de schemă, îmi propun să investighez şi eu această cale.

  În 2011, pentru a putea folosi erzaţurile de bigrilă confecţionate din lămpi încălzite indirect, (ilustrate în primul articol) optasem pentru reglajul fin al reacţiei printr-un reostat de valoare mare pe întoarcerea grilei auxiliare.

 

Modificări în schemă

  După două-trei încercări pe un breadboard improvizat, ajung să constat că schema funcţionează relativ corect şi (mai ales) că reostatul dublu (cum bănuiam,) pare să fie piesa ideală pentru a regla funcţionarea bigrilei în acest montaj.

  Mai constat că, semnalul generat este substanţial mai puternic dacă alimentez placa bigrilei la + 24 V (în loc de + 4 V ca în schema originală) şi mă hotărăsc pentru această alternativă.

 

 

  Din experienţa cu negadyn-ul mă aştept ca, alimentat la + 24 V, circuitul de placă să livreze un semnal audio comparabil sau chiar mai important decît cel din grila auxiliară, deci prevăd şi o bornă de ieşire de placă. (EP)

  Scoaterea la o bornă separată a anodului (placa cum îi ziceau cei vechi) permite şi închiderea circuitului ori la plusul anodic (alternativa aleasă de mine mai sus) ori la plusul filamentului (aproape) ca în schema originală.

 

 

De asemenea, ca undametru receptor, montajul este mult mai sensibil cu întoarcerea rezistenţei de grilă legată la plusul filamentului decît la minus cum era în schema originală.

 

Va urma!

Cu respect,

Pitagora Schorsch

 

(Prima notă de subsol.)

*  Cei ce doresc să se familiarizeze cu undametrele cu lămpi ce existau pe la începutul anilor ’20 pot descărca lucrarea lui John Scott-Taggart: „Thermionic Tubes in Radio Telegraphy and Telephony” publicată în 1921:

http://www.ebooksread.com/authors-eng/john-scott-taggart/thermionic-tubes-in-radio-telegraphy-and-telephony-hci.shtml

Acolo la pagina 336 începe capitolul XII dedicat oscilatoarelor, undametrelor şi capacimetrelor unde se expune foarte pertinent utilizarea şi schemele folosite în undametrele cu lămpi din vremea aceea.

(A doua notă de subsol.)

** La echiparea cu lămpi a undametrului cu bigrilă autorul menţionează că bigrila Philips D VI este o lampă cu filament de wolfram şi recomandă pentru încălzire utilizarea unui acumulator de 4 V de cel puţin 5 A/h şi a unui reostat de 6 – 7 Ω. Mai spune că bigrila Philips B VI este o lampă cu filament acoperit cu oxizi de bariu şi pentru încălzire ajung două baterii uscate (2 X 1,5 V) şi un reostat de 20 Ω.

Scurte repere din istoria bigrilelor şi o fotografie bigrilei Philips B VI (însoţită de cîteva amănunte) veţi găsi în articolul „Bigrila”:

http://www.proradioantic.ro/index.php?x=articole&id_stire=113

 

[Enulescul]

§ 2

Bună seara,

Modificări în schemă (continuare)

 

  Cum doresc ca totul să încapă într-o cutie cît mai mică (10 X 8 X 8 cm) am să reduc schema la esenţă: Acordul se va face pe un tuner exterior. Jack-ul de căşti se reduce la borna SC, borna de intrare pe grila auxiliară S rămîne şi am mai adăugat borna de ieşire placă EP. Deci trei borne de semnal. Cu cele trei borne de alimentare fac şase în total.

 

Experimental am mai constatat că montajul funcţionează mai stabil cu condensatoarele de decuplare a radiofrecvenţei (cele de 2nF) conectate la minusul filamentului. (În loc de plusul anodic ca în schema originală.)

  Din punct de vedere mecanic mai există un mic punct nevralgic: Reostatul cumpărat la licitaţie are reglajul brut în vîrf şi cel fin la bază, exact invers decît la condensatoarele variabile uzuale cu reglaj fin coaxial. La cele cîteva probe pe breadboard mi-am dat seama că mă voi obişnui cu greu cu manevrarea „inversă” a reostatului şi m-am decis să fabric cîteva reostate duble cu reglajele inversate.

  Cum aveam în cutia cu reostate destule resturi desperechiate, cu ajutorul cîtorva tuburi, table şi tije de alamă, cu bucăţi de tablă de bronz fosforos şi cu destulă muncă, am reuşit să bricolez trei reostate cu acord fin în vîrf care estetic nu arată prea grozav dar care încercate pe rînd în montaj, funcţionează onorabil.

 

Primele două,(stînga şi mijloc) de diametru relativ mare, (aşa au fost corpurile de porţelan pe care le-am avut,) sînt destinate să (re)echipeze versiunile „alfa” şi „beta” ale negadinului din 2011. Cel din dreapta, pe un corp de porţelan ceva mai mic, a fost destinat undametrului şi prevăzut din start cu axe mai lungi şi un sistem de „suspensie” (platbandă de alamă pe două şuruburi M4 X 40) ca să lase loc altor conexiuni şi piese în spaţiul restrîns din interiorul cutiei.

Reostatul, (după cum se vede şi în poză) are două înfăşurări rezistive: în interior una de 30 Ω (pe preşpan cărămiziu) şi în exterior una de 6 Ω (pe preşpan gri). Înfăşurările sînt legate în serie în contra-sens astfel încît rotirea spre dreapta (în sensul acelor ceasornicului) a butonului de la bază (reglaj brut) scade rezistenţa globală, iar la butonul din vîrf o creşte.

Această configuraţie facilitează (de pildă) reglajul reacţiei la funcţionarea montajului ca undametru receptor negadin: rotind reglajul brut (spre dreapta) se depăşeşte rapid porţiunea „agitată” (unde montajul autooscilează) apoi rotind reglajul fin (tot spre dreapta) se revine lent spre pragul de decroşaj, asigurîndu-se un reglaj comod în zona de sensibilitate maximă atît de interesantă pentru recepţie.

 

Construcţia aparatului

 

Schema pare acum suficient de redusă ca să permită construcţia unui aparat de mici dimensiuni: Pe o placă (10 X 8 cm) de plexiglas vopsit (în negru) am prins cele şase borne, cele cinci dulii/bucşe pentru lampă şi reostatul. Pe dedesubt am prins piesele (3 condensatoare fixe şi o rezistenţă) şi am făcut restul de conexiuni conform schemei modificate.

 

 

După cum se vede şi în poze cutia este de aceeaşi factură ca cea a machetei superreacţiei. Este însă (după cum am mai spus) mult mai mică. (8 X 8 X 10 cm.)

Lampa folosită pe breadboard şi cu care voi continua experimentele este o bigrilă  cu oxizi de bariu DZ 1 METAL MAZDA 4 V – 50V cu culot „D” intrată de curînd în colecţie.

 

 

Intenţionez s-o folosesc cu multă grijă, şi cu infinite precauţii.

 

Am încropit la repezeală un „tuner” - de fapt am lăsat doar bobina şi condensatorul variabil pe breadboard-ul improvizat iniţial, am conectat bateriile şi casca, şi am situat în apropiere un „receptor de control” cu afişaj digital al frecvenţei.

 

Va urma!

Cu respect,

Pitagora Schorsch

[Enulescul]

§ 3

Bună seara,

Funcţionarea

 

  În articolul de la care am pornit, autorul descrie funcţionarea astfel:

 

Adică:

La o încălzire foarte slabă [tensiune mică de filament] aparatul începe să oscileze [în radiofrecvenţă]. Creşterea încălzirii [mărirea tensiunii de filament] măreşte amplitudinea oscilaţiilor pînă la o anumită limită.

 

Adică:

Dincolo de acest punct critic apar şi oscilaţiiile de joasă frecvenţă, sau mai bine spus: oscilaţiiile de radiofrecvenţă sînt întrerupte periodic în ritmul unei frecvenţe joase, astfel încît undametrul poate fi folosit ca un undametru cu zummer. [O formă foarte primitivă de „generator modulat RF” cu excitare mecanică.]

 

  Procedînd cu atenţie ca să nu deteriorez bigrila originală am început să explorez practic funcţionarea aparatului. Am reuşit să identific (şi să parcurg) cele şase plaje de funcţionare explicitate mai jos:

 

Plaja 0

  Reglajul fin este pe mijloc şi cel brut în poziţia de repaos (circuit întrerupt) Rotind reglajul brut din poziţia de repaos, reostatul face contact, şi aproape toată rezistenţa reostatului (cam 33 Ω) se găseşte înseriată cu filamentul. Ma întîi nu se întîmplă nimic. Curentul de filament este prea slab şi amplificarea lămpii este redusă. (Dacă valoarea reostatului este prea mică sau bateria de filament are o tensiune prea mare, montajul începe să oscileze şi ne găsim deja pe una din plajele descrise mai jos.)

Plaja 1

  Rotind încet reglajul brut, energia alternativă injectată de grila auxiliară în circuitul oscilant devine suficientă pentru compensarea pierderilor (din circuitul oscilant şi din montaj), în căşti se aude un „plop” şi montajul începe să oscileze în radiofrecvenţă pe frecvenţa dată de circuitul oscilant de intrare. În această plajă el funcţionează ca generator de radiofrecvenţă nemodulat. Cu reglajul fin se poate (în oarecari limite) stabili conţinutul de armonici al oscilaţiei generate.

Plaja 2

  Rotind mai departe reglajul brut, energia de reacţie devine suficientă şi pentru amorsarea oscilaţiilor de audiofrecvenţă în circuitul format din înfăşurarea căştii şi condensatorul de 2 nF ce o şuntează. Dacă casca lipseşte (obsevăm că autorul a prevăzut un jack cu autoscurtcircuitare) sau înfăşurarea ei are un factor de calitate redus şi lampa are o pantă suficientă, porneşte generatorul autoblocat format din lampă şi circuitul RC de grilă. Constanta de timp a grupului RC de grilă a fost astfel aleasă încît, (în acestă plajă,) frecvenţa de autoblocare să se găsească în spectrul audibil inferior. În ambele cazuri avem un (fel de) generator de radiofrecvenţă modulat. (Fără pretenţii.) Cu reglajul fin se poate modifica în limite restrînse joasa frecvenţă.

  În funcţie de panta lămpii, prezenţa şi calitatea căştii, mărimea tensiunii anodice şi a altor factori, cele două oscilatoare de audiofrecvenţă (energia necesară fiind relativ aceeaşi) pot porni (aproape) concomitent, rezultînd un semnal „murdar” (cu foarte multe armonici şi interferenţe).

  Aici se deschide un teren fertil pentru bogate experimente ulteioare, legate de favorizarea sau inhibarea unuia sau altuia din oscilatoarele de joasă frecvenţă în timp ce oscilatorul de radiofrecvenţă continuă să oscileze.

Plaja 3

  Rotind şi mai departe reglajul brut oscilaţiile de audiofrecvenţă încetează. Debitul electronilor produşi de filament devine mai bogat deci curentul de grilă auxiliară este din ce în ce mai puţin modulat Energia alternativă injectată de grila auxiliară începe să scadă cu creşterea curentului de filament, dar oscilaţiile de radiofrecvenţă încă mai persistă. (Radiofrecvenţa necesită mai puţină energie de întreţinere decît audiofrecvenţa.) Aici avem din nou o plajă unde aparatul funcţionează ca generator de radiofrecvenţă nemodulat. (Trebuie văzut care din cele două plaje convine mai bine.) Reglajul fin stabileşte şi aici conţinutul de armonici al radiofrecvenţei.

Plaja 4

  Rotind încă şi mai departe reglajul brut ajungem la plaja „Negadin” unde oscilaţiile de radiofrecvenţă încetează dar grila auxiliară reinjectează suficientă energie pentru a compensa parţial pierderile interne. Cuplînd un colector de unde la intrare, aparatul devine un receptor sensibil. În această plajă aparatul se poate folosi ca „undametru receptor”. Denumirea de „undametru pasiv” (folosită de obicei) nu mi se pare la locul ei aici şi am evitat-o căci (după părerea mea) un negadin nu este pasiv. (Dar deloc!) Reglajul fin se foloseşte la reglarea cîştigului receptorului.

Plaja 5

  Rotind mai departe reglajul brut sensibilitatea montajului diminuează cu creşterea curentului de filament, receptorul devine din ce în ce mai „mut” deci nimic interesant.

 

Fără lampă „erzaţ”?!

  Bigrilele sînt scumpe şi rare. Orice colecţionar „serios” m-ar întreba cu dojană de ce nu m-am gîndit mai degrabă la un erzaţ şi în forul său interior ar califica „îndrăzneala” mea de a folosi o bigrilă originală la experimente (sau chiar pentru un aparat util ca undametrul) drept inconştienţă.

  Răspunsul este foarte simplu: Un asemenea erzaţ nu există!

  Cei care au citit articolul din 2011:

http://www.proradioantic.ro/index.php?x=articole&id_stire=114

vor replica că mă contrazic singur deoarece chiar eu am prezentat în el „trei metode practice” de a replica o bigrilă resoclînd o pentodă. Iar eu am să vă răspund: „Da dar numai pentru a „imita” comportarea unei bigrile în plaja „Negadin”.

  Hai să ne înţelegem: Există o apropiere teoretică între comportamentul unei bigrile cu filament subvoltat în osilatorul Numans - Roosenstein şi a unei pentode legate ca „Transitron”^* Ambele prezintă o aşa numită „rezistenţă negativă” pe diagrama curent/tensiune a grilei auxiliare dar fenomenele sînt similare nu identice. (De aceea şi insist asupra denumirii de „erzaţ”). Efectul „Transitron” la pentode se bazeză pe crearea între grila supresoare şi grila ecran (deci relativ departe de filament) a unei sarcini spaţiale artificiale, a cărei comportare este guvernată în mai mare măsură de diferenţele de potenţial dintre cei doi electrozi decît de încălzirea filamentului. Variaţia intensităţii emisiei filamentului are un efect limitat, şi numai pe o plajă restrînsă. Desigur odată stabilită polarizarea convenabilă a celor doi electrozi variaţia emisiei filamentului se face simţită şi poate fi folosită la deplasarea pe porţiuni mici a punctului de funcţionare, suficient pentru a opera un negadin dar nu şi pentru a parcurge/explora toată aria de funcţionare a bigrilei aşa cum am făcut eu mai sus cu bigrila veritabilă folosind reostatul dublu.

  Aceasta este şi explicaţia faptului că există mai multe metode^**  de a „înlocui” o bigrilă, (unele pornind de la legarea mai multor pentode în combinaţii diverse) fiecare în parte „imitînd” comportamentul originalului într-o regiune restrînsă, dar incapabile să emuleaze perfect bigrila originală în toate plajele ei de funcţionare. Aceste erzaţuri au scheme/metode de soclare diferite fiind destinate fiecare unei funcţii diferite.

  De pildă eu, în 2011 cînd am scris seria de articole la care mă tot refer m-am mulţumit cu pentoda-transitron deoarece această combinaţie emulează rezonabil comportamentul bigrilei în „plaja Negadin” care mă interesa.

 

 

 

  Dacă ar fi trebuit să înlocuiesc o bigrilă într-un etaj convertor la o superheterodină „de epocă”, aş fi apelat (probabil) la schema reluată de Joseph Henri Levy după Wolfgang Holltmann:

(http://www.carnets-tsf.fr/tubes-electroniques/remplacement-valve-a441.html)

 

 

Va urma!

Cu respect,

Pitagora Schorsch

 

(Prima notă de subsol)

*) Cei interesaţi de teoria (nu numai a) pentodelor legate ca Transitron şi a altor oscilatoare „cu rezistenţă negativă” pot consulta articolul domnului Dietmar Rudolf:

„Negative Resistance Oscillators”

 de pe „Radiomuseum”:

http://www.radiomuseum.org/forum/negative_resistance_oscillators.html

 

(Adoua notă de subsol)

**) Cei interesaţi de legarea pentodei 2Ж27Л (germanii o scriu 2SH27L) ca bigrilă-transitron şi o comparaţie a caracteristicilor rezultate cu o bigrilă originală (RE 074d) pot consulta articolul domnului Wolfgang Holltmann :

„Ersatz für die alten Doppelgitterröhren“

de pe Radiomuseum:

http://www.radiomuseum.org/forum/ersatz_fuer_die_alten_doppelgitterroehren.html

 

  Cei interesaţi de legarea pentodei 2Ж27Л ca bigrilă-mixer-oscilator pot consulta articolul domnului Wolfgang Holltmann :

„Ersatz für die "Modulateur Bigrille" Röhren“

(tot) de pe Radiomuseum:

http://www.radiomuseum.org/forum/ersatz_fuer_die_modulateur_bigrille_roehren.html

 

  O alcătuire curioasă din două pentode ruseşti miniatură dar care pare să funcţioneze ca bigrilă într-un aparat cu reacţie pe grila auxiliară este prezentată de domnul Pierre Genet în articolul:

„Récepteur monolampe bigrille“

de pe site-ul său:

http://www.cfp-radio.com/realisations/rea71/poste-2678.html

 

  Şi mai există şi altele...

Editat Septembrie 12, 2014 de Enulescul

[feri.visky]

Chiar am vrut sa va "trimit" la schema din radiomuseum... dar se putea ca Dvs.sa nu fi umblat mai repede pe acolo? Nu ati incercat si acest mod de legare al rezistorului de 1M (pe cursorul unui semireglabil de 1K intre filamente)?

 

Linku-ul francezului este superb... "traiasca TSF" incheie el victorios!

 

Articolul este superb scris, probabil un alt capitol din cartea in pregatire... 

[Enulescul]

Bună seara,

 

...Articolul este superb scris, probabil un alt capitol din cartea in pregatire... ... Nu ati incercat si acest mod de legare al rezistorului de 1M (pe cursorul unui semireglabil de 1K intre filamente)?...

 

 

 

Respectele mele domnule Visky

  Mulţumiri pentru cuvintele bune. Într-adevăr constat că subiectele ce mă interesează şi despre care mă apuc să scriu, „se leagă” încet-încet unele de altele şi ar merita (poate) strînse într-un volum şi publicate în formă compactă. Dar încă n-am epuizat toate subiectele (pe măsură ce aprofundez unul apar alte trei) şi (mai important) încă n-am ieşit la pensie deci timpul ce-l pot acorda acestor activităţi este fatalmente drămuit.

 

  În ceea ce priveşte polarizarea grilei de la cursorul unui potenţiometru legat între bornele filamentului, procedeul este destul de vechi şi are istoria lui:

  Pe vremea cînd triodele deveniseră suficient de evoluate ca să ofere şi o amplificare în radiofrecvenţă înainte de detecţie, radiotehnicienii au constatat (destul de devreme) că nu pot stăpîni tendinţa de autooscilaţie a etajelor amplificatoare RF cu circuite acordate şi în anod şi în grilă.

  În 1921 în lucrarea „Thermionic Tubes in Radio Telegraphy and Telephony”, (am dat link-ul de unde se poate descărca în format .pdf în prima notă de subsol la primul paragraf al acestui topic) John Scott-Taggart, (la pagina 204) spune:

 

 

Adică:

  „Există întotdeauna o oarecare tendinţă de autooscilare la acest tip de circuit. Un oarecare grad de reacţie pozitivă este fără îndoială prezent întotdeuna şi trebuie luate măsuri de precauţie pentru a împiedica circuitul să autooscileze. Potenţiometrul P din figura 166, va împiedica efectiv autooscilaţiile dacă este ajustat convenabil. Aceasta din cauză că uneori se schimbă punctul de funcţionare pe curba curentului anodic. Frecvent, potenţiometrul se conectează în paralel pe acumulatorul de filament. În acest caz, se aplică grilelor un potenţial pozitiv. Aceasta dă naştere curenţilor de grilă care vor mări atenuarea în circuitele grilelor şi astfel vor împiedica autooscilarea.” [sublinierile cu litere grase îmi aparţin.]

 

 

  Pe urmă radioamatorii au constatat că şi în etajele de detecţie (chiar cu reacţie) potenţiometrul de polarizare este o piesă destul de utilă. Aveţi mai jos o schemă extrasă din „Toate Tainele Radiofoniei”, urmată de textul însoţitor.

 

 

 

  Componenta continuă produsă prin detecţia semnalului unui post depărtat (semnal mai slab) este mai redusă decît cea produsă de unul apropiat (semnal mai puternic). Această tensiune se adaugă polarizării de repaos, translînd uşor punctul de funcţionare al lămpii pe curba caracteristică. Cu potenţiometrul se corectează această deplasare readucînd (pentru fiecare post în parte) punctul de funcţionare al lămpii la valoarea optimă.

  La undametru, fiind vorba (în principiu) de un oscilator (utilizat doar ocazional şi ca receptor cu reacţie), nu am instalat un potenţiometru de polarizare, acesta lipsind şi din schema de la care am plecat. Desigur, sugestia dumneavoastră este valoroasă şi merită probabil încercată pentru polarizarea convenabilă a unei pentode lucrînd ca transitron în una din plajele de funcţionare a bigrilei.

  Am instalat un astfel de potenţiometru pentru a experimenta schema interflexului cu reacţie descris într-un articol apărut în numerele 8 şi 9 ale revistei „Pro Radio Antic”. Acolo, potenţiometrul are şi rolul de „comutator” permiţînd trecerea „lină” de la modul de funcţionare ca amplificatoare RF cu reacţie, la detectoare cu reacţie a lămpii montajului, pe lîngă reglarea fină a punctului de funcţionare în cele două moduri.

 

  Dar să ne întoarcem la bigrilele noastre...

 

§ 4

 

Ce am găsit (sau găsesc) eu interesant la acest montaj (În loc de încheiere)

 

  Recunosc că m-a fascinat de la început faptul că în 1925, domnul inginer J. Philips (să fie o simplă coincidenţă de nume?) din Bingen pe Rin, (autorul articolului de la care am pornit) a ştiut să „vadă” dincolo de (sau „prin”) oscilatorul Numans-Roosenstein:  Cum am arătat în articolul despre bigrile, (http://www.proradioantic.ro/index.php?x=articole&id_stire=113) la un filament subvoltat, curentul grilei auxiliare conţine o imagine a tensiunii alternative existente pe grila de semnal. Dacă pe parcursul acestui curent există o sarcină convenabilă, la bornele acestei sarcini apare o tensiune corespunzătoare. Într-un etaj detector cu bigrilă, pe grila de semnal există şi tensiunea de audiofrecvenţă detectată, deci curentul grilei auxiliare conţine şi componenta de audiofrecvenţă. Trebuie doar să-ţi vină ideea să inserezi o cască pentru a profita... (Altfel componenta de audiofrecvenţă se pierde căci este scurtcircuitată de bobina circuitului oscilant).

  Din referinţe indirecte am aflat că negadinul este „invenţia” unui radioamator englez cu numele de Cowper care a făcut din oscilatorul Numans-Roosenstein un receptor cu reacţie. Dacă cineva dintre dumneavoastră ştie cumva cînd a publicat Cowper negadinul, ar fi interesant de comparată data cu 15 mai 1925 (cînd apare articolul de mai sus), pentru a şti dacă domnul J. Philips cunoştea deja negadinul sau numai oscillatorul Numans-Roosenstein. (Publicat deja de către cei doi olandezi în 1923)

 

Dezvoltări

(Unde se poate ajunge de aici)

  Funcţionarea montajului în plaja negadin cu casca în circuitul grilei auxiliare,  a deschis (pentru mine) o întreagă gamă de combinaţii posibile. Vă prezint doar două exemple:

 

 

  „Detectorul negadin” l-am încercat deja cu două galene din colecţie şi funcţionează minunat, dar am ambiţia să-l încerc pe o galenă „Oudin” veritabilă şi asta va mai dura puţin (Galena cu pricina e încă în refacere). Pentru detectorul „Push-Pull” trebuie să-mi bricolez o pereche de căşti cu priză mediană şi nu mă îndur să „stric” piesele de colecţie. Am pe undeva nişte căşti „Omega” de prin anii ’50 – 60 – deci fără mare valoare istorică - dar pe moment nu le găsesc...

 

  Deocamdată am cam terminat cu experimentele şi consider subiectul principal al topicului închis. Au să-mi mai vină (precis) tot soiul de idei la acest subiect (şi promit să le postez de îndată ce-mi vin) dar mai întîi aştept comentariile şi (de ce nu?) ideile dumneavoastră.

 

Cu respect,

Pitagora Schorsch

[Enulescul]

§. 5.

Addendum

Bună seara,

 

  Răsfoind numărul 29 al revistei „Der Radioamateur” din 17 iulie 1925, la pagina 744, am găsit în cadrul rubricii „din presa străină” o notiţă intitulată „Circuitul Negadin”:

 

 

  Imediat după titlu, în paranteză se precizează că este o preluare din „Wireless Weekly” din ianuarie 1925. Din păcate nu se specifică cine anume a publicat articolul în revista engleză dar din informaţiile indirecte ce au ajuns la noi pînă acum reiese că ar fi vorba de radioamatorul englez A.D. Cowper.

  Cu aceasta credem că am răspuns afirmativ la întrebarea ce ne-am pus-o mai sus pe firul topicului, dacă domnul inginer J. Philips a putut avea cunoştinţă de negadin cînd a scris articolul său despre undametru. Bineînţeles, nu putem fi absolut siguri că a şi citit articolul la care face referire notiţa ilustrată mai sus dar posibilitatea istorică există.

 

 

Cu respect,

Pitagora Schorsch