Curiozitati, sfaturi de urmat, mod de viata, etc...

[Toni Marginean]

"Am fost legătura superioară a ofiţerului special Traian Băsescu”

Călătorind cu treburi prin judeţele patriei, am avut prilejul să-i cunosc pe doi dintre ofiţerii structurii speciale de informaţii care l-au avut în legătură operativă secretă, cu “aprobare de partid”, pe cetăţeanul Traian Băsescu.
Am ţinut să fac această ultimă precizare fiindcă membrii Partidului Comunist nu puteau fi recrutaţi ca informatori, dar puteau primi sarcină politică “să sprijine organele securităţii statului pentru apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului muncitor, împotriva uneltirilor cercurilor imperialiste şi ale agenturilor acestora”.
Cu vădită curioziate, i-am întrebat dacă au mai avut prilejul să-şi întâlnească preţiosul colaborator după ce ni l-am ales preşedinte. Unul mi-a răspuns afirmativ, celălalt s-a eschivat cu o grimasă plină de subînţelesuri. Cum a fost revederea? L-am întrebat pe fostul combatant al contrainformaţiilor externe, cel care mi-a confirmat că s-a văzut cu preşedintele, pe la începutul primului său mandat. Cam inconfortabilă, a fost răspunsul. De cum am fost faţă în faţă, Traian Băsescu şi-a intrat în rolul şi poziţia anterioare faţă de mine şi m-am simţit foarte jenat. Chiar l-am făcut atent: “Ce dracu’, acum sunteţi preşedintele României, eu nu mai sunt ce-am fost şi nu m-aţi chemat la o întâlnire, ca pe vremuri”.
Altceva, însă, m-a pus pe gânduri. Ambii ofiţeri mi-au spus că ei nu l-au votat pe Traian Băsescu. Şi nu l-au votat fiindcă ştiau ce-i poate pielea. Nu au dorit să aducă în discuţie prea multe fapte din trecutul colaborării sale, mult mai complexe decât s-ar crede, cu Securitatea. Au ţinut, în schimb, să-mi recomande portretizarea vitriolantă pe care Valentin Nicolau, fost director general al Televiziunii Române, i-a făcut-o preşedintelui. Am căutat-o şi am găsit cea mai profundă şi expresivă “fişă de evaluare caracterială şi comportamentală” a cetăţeanului-preşedinte.
“Traian Băsescu nu a fost niciodată un personaj dedublat, nu a fost dr. Jekyll şi mr. Hyde ai politicii româneşti. A fost, simplu, farsorul cel mai seducător, pentru că întruchipează deopotrivă mitocănia şi şmecheria periferiei. Te minte cu neruşinare, făcându-te între timp la buzunar, fără să i se mişte vreun muşchi pe faţă. Devine expresiv ca un cioclu doar când anunţă o nouă tragedie pentru români sau când, asemenea unui clovn hâd, îl apucă hăhăitul spasmodic la auzul propriei glume grosolane. După ce ai avut de-a face cu el, eşti mai sărac şi mai umilit. Cum periferia domină numeric centrul, plus trădarea intelectualilor care au validat mişeleşte „un pseudo-Cezar care de fapt e însuşi Mamona”, s-a creat premisa recunoaşterii populare într-o democraţie de tip Vacanţa Mare. La suprafaţă – manelismul politic Traian Băsescu cu şpriţ şi dansuri din buric, dedesubt – bani mulţi şi putere ameţitoare.
Fiind un rău viguros, Traian Băsescu a fost revelatorul trădărilor, meschinăriilor şi neputinţelor româneşti. Răscolind murdăria din subsolurile societăţii, a favorizat aducerea la suprafaţă a mizeriilor şi a făcut purulente bubele ascunse. Pare a fi şi singurul beneficiu care va rămâne după el. Preşedintele-jucător a fost şi rămâne doar un preşedinte-impostor pus pe harţă şi jaf şi care din joacă a falimentat o ţară, a flămânzit un popor. A jucat destinul ţării la ruleta istoriei personale, mizând totul pe blond. Crimele sale sunt cu premeditare, chiar dacă lasă să se-nţeleagă că ştie ce spune, dar habar n-are ce face. Disipează vinovăţia democratizând eroarea şi proasta guvernare, cu scopul de a arunca propria culpă în cârca unei conduceri colective reprezentate de Guvern şi de Parlament, la modul general, de clasa politică manipulată de moguli.
După modelul preşedintelui, guvernarea a prefăcut minciuna, nedreptatea şi jaful în principii călăuzitoare. Devenit captiv camarilei lui Traian Băsescu, statul român şi-a modificat personalitatea şi comportamentul după chipul strâmb al stăpânului. Vedem un Cotroceni în permanent delir, la Palatul Victoria, un Gâgă întors cu cheia, iar pe intelectualii de serviciu ai puterii cum se chinuie să-şi ridice propriile statui la televiziunea publică. Spectacol sinistru al unei puteri monstruoase şi caraghioase în acelaşi timp. Totodată, cei care nu s-au lăsat mânjiţi cu portocaliu nu reuşesc decât să supravieţuiască. Aşa a ajuns pesimistul să spună „Mai rău nu se poate!”, iar optimistul să-i răspundă „Ba se poate!”
Până de curând n-am putut să-mi explic ce i-a împins pe români, în urmă cu un veac şi jumătate, să aducă şi să accepte un domn străin. Experienţa trăită în epoca Băsescu mă face să cred că atunci, ca şi acum, au fost suficiente motive. Doar că acum, altfel decât atunci, domnitorii nu se mai importă. Este suficientă binecuvântarea ce-o primeşte cel care se-nchină in directia din care bate vantul, pentru a ajunge vătaf peste feuda românească.
Băsescu e o pacoste pentru România, s-au lămurit cei mai mulţi.Problema e cine vine după? Are cine să-l înlocuiască, există un lider credibil şi capabil de a guverna altfel? În pofida faptului că Traian Băsescu a coborât standardul de preşedinte atât de jos, încât cetăţeanul s-ar mulţumi cu oricine numai să se vadă scăpat de pacostea hăhăitoare, nici un nume-alternativă nu stârneşte cu adevărat entuziasmul. Asta îi dă posibilitatea lui Traian Băsescu să-şi pregătească succesorul în care se va reîncarna. Cu banii strânşi din furăciuni, cu serviciile Serviciilor şi sprijinul retelelor criminalitatii transnationale, românii vor fi determinaţi să aleagă iarăşi răul cel mai mic, bucurându-se că trăiesc în democraţie, proslăvind economia de piaţă. Abia după alegeri vor constata că „răul cel mai mic” creşte uluitor de repede.”
O primă reflecţie, care s-a impus de la sine: ce destin tragic i-a fost dat poporului pe care îl conduce, dacă ţinem seama cât de rapid şi exponenţial s-a autoclonat Traian Băsescu în maimuţele clasei politice româneşti.
A doua reflecţie, absolut necesară: cum putea să se manifeste un astfel de caracter şi personalitate în ipostaza de colaborator al Securităţii? Câte ceva s-a mai aflat şi se ştie că vocaţia sa spre delaţiune nu avea egal în Compania Navrom, iar dorinţa de a face rău, de a provoca şi înscena crea mari îngrijorări şi rezerve ofiţerilor care l-au avut în legatură. Sursa “Piratul” a fost foarte prolifică.
A treia reflecţie, corolar al anterioarelor: ce putea să facă un astfel de personaj malefic, 

ştiindu-se sub o puternică protecţie secretă a Securităţii?
Găsim răspunsul în prezentul nostru şi în mărturia ofiţerului care s-a simţit îndatorat să-i spună lui Băsescu să se comporte ca un preşedinte, nu ca un informator.
Cum a fost verificat candidatul la preşedinţia României, Traian Băsescu, sub aspectul colaborării cu Securitatea?
La 19 noiembrie 2004, Gheorghe Onişoru, preşedintele Colegiului CNSAS, s-a deplasat la Arhivele Ministerului Apărării Naţionale din Piteşti, unde a studiat, în original, documentul “U.M. 02510 Mangalia, Serviciul 1 Jurnal pntru reteaua informativa 1972-1980″ . Din pagina 65, poziţia 3990 a extras următoarele date:
Numele si prenumele: BASESCU TRAIAN
Categoria: colaborator
Denumirea U.M. sau ofiterul care a efectuat recrutarea: Lt.col. TUDOR GHEORHE
Semnatura de primire a copertilor doarului de colaborator sau numarul adresei de expediere: Borderou nr.001744/ 09.11.73
Data incetarii legaturii: 27.09.76
Numele si prenumele: BASESCU TRAIAN
Categoria: colaborator
Denumirea U.M. sau ofiterul care a efectuat recrutarea: Lt.col. TUDOR GHEORHE
Semnatura de primire a copertilor doarului de colaborator sau numarul adresei de expediere: Borderou nr.001744/ 09.11.73
Data incetarii legaturii: 27.09.76
Data clasarii la arhiva/ predarii la alta unitate: Transferat la Inspectoratul Judetean Constanta – Securitate, cu adresa nr. 00151392/29.09.1976
În etapa următoare, CNSAS a solicitat Serviciului Român de Informaţii Dosarul Fond Retea privind pe Basescu Traian.
Generalul Sorin-Marius Brateanu, şeful Secretariatului General al SRI (unitatea deţinătoare a arhivelor Securităţii), l-a convocat la “un drink” pe Gheorghe Onişoru şi i-a dat spre studiu dosarul de colaborator al numitului Băsescu Traian, după care, de comun acord, au încheiat şi semnat actul de clasificarea dosarului ca fiind de interes pentru securitatea naţională. Apoi, generalul a semnat şi a trimis la CNSAS adresa prin care comunica: “Basescu Traian nu este cunoscut in evidentele S.R.I.”.
 

Dar în alte evidenţe? În ianuarie 1990, când s-a percheziţionat seiful şefului Centrului de Informaţii Externe, s-a găsit şi o adresă a ministrului Apărării Naţionale în care se specifica: “[...] Urmare a incetarii misiunii pentru care fost detasat [...] dispuneti restituirea dosarului maiorului [rez.] Basescu Traian”.
Povestea acestui dosar este cu adevărat complicată. Piese grele din el au traversat Atlanticul şi au fost puse în mişcare, ori de câte ori, constrâns de obligaţii anterioare, “Piratul” avea cap compasul deviat de anomaliile magnetice est-siberiene.
 

Autor: Stan Leuca
sursa: Cotidianul.ro

[gica70]

De-alungul celor 10 ani Basescu insusi s-a "deconspirat". Au iesit la iveala toate aceste racile a unui reprezentant de seama a comunismului. Nici nu trebuia sa citesc cele de mai sus sau, mai bine zis, parca le-am vazut scrise in prea multe locuri; nu ma mai surprinde nimic. Din pacate am aceste "deja vue-uri" si pentru multi altii!Ceea ce-mi para rau este ca (iarasi!) am fost inselat atunci cand l-am votat prima data.

Editat Iulie 22, 2014 de gica70

[Toni Marginean]

Iată cum a ajuns si CFRul in faliment, dupa FLOTA Romaniei.

A avut grija de ele incoruptibulul Traian Băsescu - a vândut la FIER VECHI, prin Bercea MONDIAL, peste 61.000 de vagoane și 1.500 de locomotive

 

Jurnaliștii de la ZiuaNews.ro au publicat  documente care prezintă rețeaua formată din Traian și Mircea Băsescu, Gruia Stoica (patron GFR) și Sandu Anghel (Bercea Mondial), implicată în tăierea, dispariția și vinzarea a 61.000 de vagoane și 1.500 de locomotive.

 

Zeci de mii de vagoane și locomotive CFR, dispărute când Traian Băsescu era ministrul Transporturilor

Din 1998 până în 2013 au dispărut fără urmă peste 60.000 de vagoane de marfă şi 1.700 de locomotive din patrimoniul CFR

ZIUAnews deţine documente din care rezultă că aproape 62.000 de vagoane de marfă au dispărut, atât fizic cât şi scriptic, fără nicio urmă, din evidenţele uneia dintre cele cinci societăţi înfiinţate în 1998, anume Societatea de Administrare a Activelor Feroviare – SAAF SA. Printr-o hotărâre de guvern controversată, promovată în 1998, de către fostul ministru al transporturilor, Traian Băsescu, compania naţională de căi ferate – SNCFR RA, a fost „spartă” în cinci societăţi comerciale. Prin această decizie, întreg patrimoniul CFR a fost împărţit între cele cinci societăţi. Însă preluarea fizică a patromoniului a durat vreo doi ani, timp în care multe active, adică vagoane şi locomotive, s-au evaporat şi nimeni nu mai ştie unde au dispărut. Un raport recent evidenţiază faptul că inventarierea şi transferul patrimoniului s-au făcut fără respectarea prevederilor legale.

Vagoane şi locomotive fictive

Surse apropiate anchetei în derulare ne-au specificat că din perioada cât Traian Băsescu a fost ministrul Transporturilor lipsesc cele mai multe documente privind transferul activelor feroviare.
La sfârşitul anului 2013, directorul general al SAAF SA, Gheorghiţă Agafiţei, îi comunica, în scris, fostului ministru al transporturilor, Ramona Mănescu, că în gestiunea societăţii pe care o conduce se află 12 vagoane de călători, 12 locomotive cu abur şi 949 de vagoane de marfă. Dar, din documentele deţinute de ZIUAnews rezultă că, în 1998, au fost transferate de la SNCFR către SAAF SA un număr de 1.703 de vagoane de călători, 1.727 de locomotive şi 62.752 de vagoane de marfă. Practic, rezultă că 1.691 de vagoane de călători, 1.715 de locomotive şi 61.803 de vagoane de marfă au dispărut din 1998 şi până la sfâşitul lui 2013 din scriptele SAAF SA.
Cu toate acestea, Agafiţei îi transmite Ramonei Mănescu ca pe teren există doar 12 vagoane din cele 949 câte figurează în actele societăţii. Unde au dispărut aceste vagoane şi locomotive? Nimeni din Ministerul Transportuilor şi de la companiile CFR nu poate răspunde clar la această întrebare. Toţi miniştrii care s-au perindat la şefia acestui minister din 1998 şi până în prezent au ignorat acest veritabil jaf feroviar.

Jackpot de 365.000.000 USD din vânzarea la fier vechi

Prin vânzarea la fier vechi a vagoanelor şi locomotivelor ar fi trebuit să se încaseze peste 350 de milioane de dolari.
La un calcul simplu rezultă că prin vânzarea la fier vechi a celor peste 61.000 de vagoane si a celor peste 1.700 de locomotive s-au încasat sume uriaşe de bani. Din informaţiile deţinute de ZIUAnews, SAAF a vândut tona de fier vechi cu circa 300 USD, iar o locomotivă şi un vagon cântâreau, in medie, cam 17 tone. Astfel, pentru cele 61.803 vagoane, a caror greutate medie aste de 17 tone, vândute la fier vechi cu 330 USD/tona, înseamnă că SAAF a încasat circa 346.700.000 Error! Filename not specified.346.700.000 GRATUIT end_of_the_skype_highlighting de dolari. Pentru cele 1715 locomotive vândute tot cu 330 USD/tona , compania CFR a încsat circa 9.600.000 de dolari. Prin vânzarea acestor locomotive şi a vagoanelor, SAAF SA ar fi trebuit să încaseze circa 365.000.000 begin_of_the_skype_highlighting Error! Filename not specified.365.000.000 GRATUIT end_of_the_skype_highlighting de dolari. Dar nici în acest caz, nimeni din conducerea companiei şi din Ministerul Transporturilor nu poate spune, concret, dacă au intrat sau nu aceşti bani în conturile SAAF SA, dacă sunt sau nu rezultaţi din vânzarea la fier vechi a locomotivelor şi vagoanelor CFR.

Ca o simplă comparație, distanţa dintre Constanţa şi Baia Mare, de peste 850 km, ar putea fi acoperită cu materialul rulant dispărut de la compania de stat.

Mai trebuie precizat că un vagon de marfă (la fel, o locomotivă) are o lungime medie de circa 14 m (între 9 și 21 de metri). Asta înseamnă că cele 61.803 vagoane şi 1.715 locomotive, puse cap la cap, unul lângă altul, ar acoperi o lungime medie totală de 890 km. Dacă am face o analogie, aceste vagoane şi locomotive ar acoperi distanţa, pe calea ferată, de la Contanţa până Baia Mare prin București.

Fiare vechi

La început a fost țiganul cu fierul vechi. Apoi au apărut clanurile de țigani și tăierile masive de fabrici, uzine, vagoane, nave, șine…
Există patru personaje implicate în cel mai mare caz de corupție din lume, în care fratele unui președinte este arestat pentru activități de corupție, în legătură cu președintele țării și un clan de țigani. Întrebări cum ar fi de unde îl cunoștea Mircea Băsescu pe liderul clanului, Sandu Anghel, de ce președintele a mers la petrecerile clanului și cum a reacționat SRI la toate acestea se află pe aceeași pagină de întrebări cu: averea lui Bercea Mondial este făcută din fier vechi, lucrări de construcție sau acte de corupție?!
O altă familie de țigani, implicată în afaceri cu fier vechi, este cea a lui Gruia Stoica. Dacă răscoliți internetul, veți găsi zeci de informații legate de relația Bercea – fier vechi – Gruia Stoica. Nu toate sunt adevărate. Nu toate pot fi probate. În fapt, marea problemă a dosarului în care este implicat fratele președintelui este că nu prea poate fi demonstrat nimic care să confirme înregistrările de pe casetele puse la dispoziția anchetatorilor de familia Bercea.

Legătura

ZIUAnews vă prezintă câteva indicii cutremurătoare pentru societatea românească dacă ele ar fi cuprinse și motivate într-un dosar penal, care leagă familia președintelui Traian Băsescu de anumite nebuloase din economia României. Reamintim cititorilor că, la mijlocul anilor `90, Traian Băsescu și-a suspendat deputăția pentru a se pune la dispoziția autorităților care investigau dispariția flotei României. S-a ales praful de dosar, deoarece nimeni nu a putut spune dacă Băsescu a fost vinovat când a semnat actele referitoare la flotă. A scăpat de judecată pentru că a devenit președinte. Dacă atunci era vorba de nave, acum este vorba de vagoane și locomotive. â

ZIUAnews vă propune observarea unei legături între Traian Băsescu, Ministerul Transporturilor, CFR, Gruia Stoica, Bercea Mondial, Mircea Băsescu. Această linie de relații este susceptibilă de a fi implicată în tăierea, dispariția și valorificarea a 61.000 de vagoane și 1.500 de locomotive. Toate ale CFR.

Începutul afacerilor

În pofida luptelor politice, Traian Băsescu a reușit să fie ministru al Transporturilor în trei guverne. Perioada interesantă, însă, este cea între anii 1998-2000, când apar primele documente referitoare la valorificarea celor 61.000 de vagoane și 1.500 de locomotive. În doi ani, 30.000 dintre acestea dispar.

La vremea aceea, clanurile Bercea și Gruia, unul din Drăgănești-Olt și altul din Galați, erau necunoscute în lumea afacerilor. Singurii care știau de ei fiind cadrele de nădejde ale Direcției Generale de Inofrmații și Protecție Internă al Ministerului Administrației și Internelor, care îi aveau în supraveghere ca rămășiță a ordinelor de serviciu de la fosta Securitate.

Mircea Băsescu era, în aceeași perioadă, un anonim. Fără Mercedes, fără vilă, fără faimă, fără vină.

Următorii zece ani reprezintă pentru toți cei patru lideri rampa de lansare în afaceri și politică.

O stare de incompatibilitate a apărut în momentul în care Traian Băsescu a fost implicat într-o societate comercială al cărei obiect de activitate era “demontarea mașinilor și echipamentelor scoase din uz pentru recuperarea materialelor”, mai pe înțelesul tuturor avea voie să taie vagoane și să le dea la fier vechi, asta în timp ce era … ministru… al Transporturilor. Adică șeful șefului care îl controla pe șeful șefului CFR-ului.

Autoritățile române nu au reușit să stabilească cu exactitate din ce a făcut bani Bercea Mondial de a reușit să strângă zeci de milioane de euro în geamantane. Societatea românească s-a trezit, însă, peste noapte cu Gruia Stoica și al său GFR – Grup Feroviar Român -, care făcea concurență CFR-ului. Nici la Gruia Stoica nu s-au putut formula acuzații cu privire la dobândirea averii înainte de a se afirma pe piața transporturilor feroviare din România. Există însă rapoarte care îi poziționează pe Gruia Stoica și pe fratele său, Vasile Didilă, în activități de recuperare și valorificare a fierului vechi.

Rapoartele Serviciilor Secrete menționează însă un fapt extrem de interesant: punctele comune ale celor două clanuri erau Portul Constanța și fierul vechi exportat de acolo.

Deci avem: două clanuri de țigani care recuperează fier vechi, firma președintelui Traian Băsescu care recuperează fier vechi și dispariția sau tăierea pentru fier vechi a 61.000 de vagoane și 1.500 de locomotive.

Simple coincidențe

Cu banii din afacerile anterioare, Gruia Stoica a vrut să cumpere tot CFR-ul. Cu banii din afacerile anterioare, Bercea Mondial a vrut să cumpere un președinte. Primul s-a dus la pușcărie pentru că a ratat, cel de-al doilea s-a dus la pușcărie pentru că l-a cumpărat doar pe fratele președintelui. Dacă veți avea curiozitatea să citiți materialul din paginile alăturate, veți afla ce înseamnă în lei “tramvai” 1.037.000 de tone de fier vândut la prețul pieței.

Credem că dansul din buric al președintelui Traian și al fratelui Mircea la parangheliile țiganilor nu a fost făcut pe banii românilor. Credem că palatele țiganilor nu sunt făcute din furt. Credem că Traian Băsescu nu a furat flota. Credem că Traian Băsescu nu este implicat în dispariția zecilor de mii de vagoane și locomotive.

De asemenea, credem în Dumnezeu!

[Toni Marginean]

Am primit niste sfaturi, poate va prind bine si voua!

 

 

Motto: "Cand incetezi sa alergi dupa lucrurile gresite, le dai lucrurilor bune sansa de a te gasi"
 

Nu mai petrece timp cu persoanele nepotrivite. Viata este prea scurta, pentru a o petrece cu oameni care nu merita. Daca cineva te vrea in viata lui, iti va face loc in ea, nu trebuie sa te bati tu pentru un loc acolo. Niciodata, dar niciodata, nu incerca sa te bagi cu forta in sufletul cuiva care trece cu vederea valoarea pe care o ai. Aminteste-ti mereu ca prieteni adevarati nu-ti sunt cei ce sunt langa tine cand esti fericit, ci cei care iti sunt aproape, cand ti-e cel mai greu. 

Nu mai fugi de probleme. Infrunta-le cu capul sus. Nu, nu va fi usor. Nu este nicio persoana in lume care poate depasi, fara greseala, toate complicatiile cu care viata ne pune fata in fata. Nu suntem facuti sa rezolvam instant toate probleme aparute. Nu asa am fost creati. De fapt, am fost creati sa ne suparam, sa ne intristam, sa fim raniti, sa ne impiedicam si sa cadem. Pentru ca tocmai asta este intregul scop al vietii – sa ne infruntam problemele, sa invatam din ele, sa ne adaptam si sa le rezolvam in timp. Asta e, in cele din urma, modul in care devenim persoanele care suntem.

Nu te mai minti. Poti minti pe oricine din lumea intreaga, insa nu te poti pacali pe tine. Vietile ni se imbunatatesc, numai cand acceptam provocarile care ne apar in cale. Iar cea mai dificila dintre provocari este aceea de a fi sinceri cu noi insine.

Nu-ti pune la nesfarsit nevoile la finalul propriei liste de prioritati. Cel mai dureros lucru este sa te pierzi, pe tine ca persoana, atunci cand iubesti pe cineva prea mult. Si sa uiti ca si tu esti special. Da, ajuta-i pe ceilalti, dar ajuta-te si pe tine. Daca exista vreodata vreun moment perfect pentru a-ti urma visul sau pentru a face ceva care conteaza pentru tine, acel moment e acum.

Nu mai incerca sa fii ceea ce nu esti. Una dintre cele mai mari provocari in viata este sa sa fii tu insuti, intr-o lumea care incearca sa te faca precum toti ceilalti. Cineva va fi intotdeauna mai frumos ca tine, mai destept sau mai tanar – insa nimeni nu poate fi ca tine. Nu te schimba, ca oamenii sa te placa. Fii tu insuti si oamenii potriviti te vor iubi pe tine, cel adevarat.

Nu mai tine cu dintii de trecut. Nu vei putea incepe urmatorul capitol din viata ta, daca vei continua sa il citesti pe ultimul. 

Nu iti mai fie frica sa gresesti. A face ceva si a obtine un rezultat gresit este mai productiv decat sa nu faci nimic. Orice reusita are o urma de esec in spatele ei – si orice esec te conduce spre succes. Vei ajunge sa regreti mai mult lucrurile pe care nu le-ai facut, decat pe cele pe care le-ai facut.

Nu te mai mustra pentru greselile vechi. Putem iubi persoanele nepotrivite si putem plange pentru lucrurile gresite, insa, indiferent ce intorsatura ia viata, un lucru este sigur: greselile ne ajuta sa gasim acele persoane si acele lucruri care sunt potrivite pentru noi. Toti gresim, toti ne zbatem si chiar toti regretam anumite lucruri din trecutul nostru. Orice lucru care ti se intampla, bun sau rau, te pregateste pentru un moment care urmeaza sa vina.

Nu mai incerca sa iti cumperi fericirea. Multe dintre lucrurile pe care ni le dorim sunt scumpe. Dar adevarul este ca lucrurile care ne aduc, cu adevarat, fericirea sunt gratuite – dragostea, rasul, prietenia... Completati voi lista mai departe.

Nu mai astepta fericirea de la ceilalti. Daca nu esti multumit cu tine, asa cum esti, nu vei fi fericit nici in relatii cu alte persoane. Trebuie sa-ti creezi stabilitate si fericire in propria viata, inainte de a o impartasi cu altcineva.

Nu mai trai in gol, gandindu-te si razgandindu-te. Nu mai analiza asa de mult la fiecare situatie, caci vei crea probleme care nu nici macar nu existau. Evalueaza situatia si actioneaza. Nu poti schimba lucrurile cu care refuzi sa te confrunti. Progresul implica riscuri. Punct! Ca sa marchezi un gol, trebuie ca intai sa dai drumul la minge.

Nu te mai gandi ca nu esti pregatit. Nimeni nu se simte niciodata 100% pregatit, cand apare o noua sansa. Asta, pentru ca cele mai multe oportunitati din viata ne forteaza sa trecem dincolo de zona noastra de confort. In orice situatie, ne vom simti intai insuficient pregatiti. Dar asta tine de procesul de invatare, nu-i asa?

Nu te mai implica in relatii din motive gresite. Relatiile trebuie alese intelept. Este mai bine sa fii singur, decat intr-o companie neplacuta. Nu trebuie sa te grabesti. Daca trebuie sa se intample, se va intampla – la timpul potrivit, cu persoane potrivita si din motivele corecte. Indragosteste-te pentru ca asa simti, nu pentru ca te simti singur.

Nu mai respinge relatii noi, doar pentru ca cele vechi nu au mers. Vei invata ca, in viata, oamenii pe care-i intalnesti, ii intalnesti cu un scop. Unii te vor testa, unii se vor folosi de tine, unii te vor invata cate ceva. Dar, cel mai important lucru este ca vor fi si cativa care vor scoate la iveala tot ce-i mai bun din tine.

Nu mai concura cu toti ceilalti din jurul tau. Nu te mai gandi la ce fac ceilalti mai bine decat tine. Concentreaza-te sa iti bati propriile recorduri, zilnic. Succesul este, pana la urma, o lupta doar intre tine si propria-ti persoana.

Nu mai fi invidios pe ceilalti. Invidia inseamna sa numeri toate harurile cu care au fost daruiti altii, in loc sa te uiti la tine si la ce ai primit tu. Intreaba-te urmatorul lucru: "Ce am eu si toata lumea isi doreste?".

Nu te mai plange si nu iti mai plange de mila. Surprizele neplacute cu care viata te pune fata in fata nu fac decat sa iti netezeasca calea, in directia care era menita pentru tine. Poate nu intelegi si nu vezi asta, in momentul in care lucrurile rele se petrec – si poate ca iti va fi greu. Dar reflecta si la celelalte lucruri negative care ti s-au intamplat in trecut. Vei observa destul de des ca fiecare dintre ele te-a condus intr-un loc mai bun, catre o persoana mai buna, la o stare de spirit minunata sau o situatie fericita. Asa ca, zambeste! Lasa-i pe toti sa vada ca astazi esti mult mai puternic decat erai ieri. Si asa vei si fi.

Nu mai tine suparare. Nu iti trai viata cu ura in suflet. Vei ajunge sa te ranesti mai mult pe tine decat pe oamenii pe care ii urasti. Iertarea nu inseamna "Ceea ce mi-ai facut este in regula", ci iertarea inseamna " Nu o sa te las sa imi strici fericirea pentru totdeauna". Iertarea este raspunsul… Renunta la ranchiuna, gaseste-ti pacea si elibereaza-te. Si, nu uita, iertarea nu este numai pentru alte persoane, este si pentru tine. Atunci cand este nevoie, iarta-te si pe tine, mergi mai departe si incearca sa te descurci mai bine data viitoare.

Nu ii mai lasa pe ceilalti sa te aduca la nivelul lor. Refuza sa iti cobori standardele doar pentru a-i multumi pe cei care refuza sa si le ridice pe ale lor.

Nu iti mai pierde timpul dand explicatii si scuzandu-te la nesfarsit pentru greseli. Prietenii tai nu au nevoie de asta, iar dusmanii tai oricum nu vor crede. Doar fa ceea ce simti ca este corect.

Nu mai trece cu vederea frumusetea bucuriilor marunte. Bucura-te de lucrurile marunte, pentru ca intr-o zi te vei uita inapoi si vei descoperi ca ele erau, de fapt, lucrurile importante. Cele mai bune perioade din viata ta vor fi acele momente mici, aparent neimportante, pe care le-ai petrecut razand cu cei care conteaza pentru tine.

Nu mai incerca sa faci lucrurile perfect. Societatea nu premiaza perfectionistii, ci ii recompenseaza pe cei care duc lucrurile la bun sfarsit.

Nu mai alege calea usoara. Viata nu e usoara, mai ales atunci cand planuiesti sa obtii ceva care sa merite. Nu alege calea usoara care sa te duca acolo. Realizeaza ceva extraordinar.

Nu te mai purta ca si cum toate lucrurile sunt minunate - atunci cand nu sunt. Este in regula sa te impiedici din cand in cand . Nu trebuie sa te prefaci sau sa demonstrezi mereu ca esti puternic. Nu ar trebui sa fii preocupat nici de ceea ce cred ceilalti; plangi, daca simti nevoia - este sanatos sa versi lacrimi. Cu cat mai curand vei face asta, cu atat mai repede vei fi pregatit sa zambesti din nou.

Nu ii mai invinui pe altii, pentru necazurile tale. Iti vei realiza visele, in masura in care iti vei asuma responsabilitatea pentru viata ta. Cand ii invinuiesti pe altii, pentru lucrurile prin care treci, le predai lor controlul asupra acelor parti din viata ta.

Nu iti mai face atatea griji. Grijile nu vor face ca ziua de maine sa fie mai putin grea, dar sigur vor face ca ziua de astazi sa fie mai putin vesela. Pentru a afla daca merita sa te ingrijorezi pentru o situatie, intreba-te urmatorul lucru: "Oare situatia asta va mai conta peste un an? Peste trei? Peste cinci?" Daca raspunsul este nu, e clar ca iti faci griji inutil.

Nu te mai concentra pe ce NU vrei sa se intample. Concentreaza-te pe ce iti doresti sa se petreaca. Gandirea pozitiva este ingredientul de baza al oricarei povesti de succes. Daca te trezesti in fiecare dimineata, gandindu-te ca ceva minunat, ti se va intampla in ziua respectiva si daca esti putin atent, vei observa destul de des ca ai avut dreptate. 

Nu mai fi nerecunoscator. Oricat de buna sau grea a fost, pana in acel moment, trezeste-te dimineata si fii multumit ca traiesti. Cineva, undeva se lupta cu disperare sa traiasca. In loc sa te gandesti la ceea ce iti lipseste, gandeste-te la ceea ce tu ai si le lipseste altora.
 

[gica70]

Bune sfaturi!

[Toni Marginean]

Picasso - Reţeta bucuriei:

 

Lasă deoparte toate cifrele care nu sunt indispensabile vieţii tale.Adică vârsta, greutatea, talia....Doar medicul să fie preocupat de ele. E plătit pentru asta.Petrece-ţi timpul cu prieteni veseli. Pesimiştii nu-ţi corespund.

 

Nu-ţi lăsa creierul neocupat.O minte nefolosită este sediul diavolului.Iar numele lui este Alzheimer.

 

Râde cât de des poţi.Şi mai ales de tine însuţi !

 

Când vin lacrimile :acceptă, suferă şi…continuă să mergi inainte.

 

Debarasează-te de rutină.Preferă noile drumuri, in locul cărărilor pe care ai mers de sute de ori.

 

Primeşte fiecare zi care vine ca pe o nouă ocazie.

Şi, pentru asta, îndrăzneşte să acţionezi!

 

Exprimă-ţi sentimentelepentru a un pierde niciodata nimic din frumuseţile care te înconjoară.

 

Fie ca bucuria din tine să tâşnească asupra anturajului tău.Şi să răpună barierele personale pe care trecutul ţi le-a impus.

 

Casa ta e refugiul tău, dar nu-i deveni prizonier.

Cel mai de pret bun al tău e sănătatea.Profită de asta.Dacă sănătatea ta e bună, nu o distruge; dacă nu e bună, nu o distruge mai mult.

 

Ieşi pe stradă. Vizitează un oraş sau o ţară străină…    Dar nu întârzia prea mult cu amintirile rele.

 

Nu lăsa să treacă nici o ocazie de a spune “te iubesc” celor pe care ii iubeşti.

Şi spune-ţi mereu că viaţa nu se măsoară în numărul de respiraţii, ci în momentele în care inima ta a bătut foarte repede:de râsete, de surpriză, de extaz, de bucurie…Şi mai ales, de a iubi fără calcul.

[Toni Marginean]

Roadele aroganţei americane
Posted: 23/06/2014 by Contele de Saint Germain in Editoriale
Tags: Bechtel, Chevron, CIA, Departamentul de Stat al SUA, Eltin, Gorbaciov, NATO, Nicolae Ceauşescu, Polonia

 

Nimeni nu contestă rolul de superputere al SUA şi anumite drepturi subânţelese care decurg de aici. Lecţiile istoriei sunt clare şi, că ne place sau nu, ori ţinem cont de ele ori introducem în buget o linie nouă de finanţare pentru hrănirea excesului de orgoliu naţional. Nicolae Ceauşescu ne-a supus unui astfel de experiment când a decis ca în numele independenţei politice să reducă dependenţa  economică a ţării prin plata anticipată şi forţată a tuturor datoriilor externe. Consecinţele se cunosc: un popor întors cu câteva decenii în urmă pe axa civilizaţiei, incluzând aici nu doar limitarea drastică a dreptului la informare (program TV de 2 ore pe zi, cenzurarea comunicării şi a circulaţiei  libere) ci şi privarea acestuia de o alimentaţie normală şi de un planing familial autodeterminat.
De când şi-au pierdut pe drum polul de contrapondere în exercitarea influenţei geo-politice care multă vreme a fost URSS, SUA şi-au concentrat gradual şi obsesiv strategiile de politică externă pe două principii cardinale: prezervarea unipolarităţii primită în dar de la Gorbaciov şi Elţin prin destructurarea URSS şi menţinerea oricărui conflict deschis cât mai departe de propriile teritorii. Aşa se explică interesul major pe care SUA îl demonstrează în ultimii ani (dar mai ales după inflamarea  situaţiei  din  Ucraina)  faţă de Polonia şi România. Construirea, pe teritoriul acestor ţări, de baze militare (aeroporturi, scuturi antirachetă, structuri operaţionale), dislocarea de trupe şi tehnică de luptă, organizarea de manevre comune etc. sunt realităţi de netăgăduit care presupun costuri uriaşe şi reformularea unor ecuaţii globale de securitate. Inevitabil, odată cu acceptarea unui rol din ce în ce mai interactiv în cadrul NATO, şi Polonia şi România au consimţit să cedeze o parte din suveranitatea lor naţională comandantului suprem al acestei structuri mamut care trebuie să beneficieze de consistente libertăţi transteritoriale pentru a-şi îndeplinii misiunile în cele mai bune condiţii.
Doa că, în schimbul acestei cedări de suveranitate, cele două ţări (şi veţi vedea de ce le analizez la  pachet) primesc prea puţine beneficii şi enorm  de multe constrângeri. SUA le tratează cu autoritarism, comportamentul americanilor fiind adeseori mai aproape de unul propriu cuceritorilor decât de unul fratern binevoitor. În  schimbul  unor  promisiuni  de  protecţie  militară  totală  (pe  care,  până  acum, nu  le-au demonstrat  decât  prin  angajamente  bine  împănate  retoric),  SUA  au  supus  România  la sacrificii disproporţionate. Nu voi insista asupra contractelor oneroase privind achiziţionarea unor avioane de luptă la mâna a doua şi nici asupra altor aranjamente economice cel puţin la fel de dubioase (Bechtel, Chevron etc.); voi aminti doar de impunerea nedemocratică a unui preşedinte ilegitim după referendumul din 2013. Nu le-a păsat americanilor de voinţa a 7.5  milioane de români, nici de experimentul lor contra naturii de a crea în România un sistem de aşa zisă justiţie independentă în jurul unor unor monumente de corupţie şi vulnerabilitate la şantaj.
Printr-o aroganţă tipică stupizilor vremelnic invulnerabili, cei de la Departamentul de Stat al SUA au ales să răspundă poporului român dându-i cu tifla, nesocotindu-i voinţa  zdrobitor exprimată. Acestui popor român care, după ce i-a aşteptat zadarnic pe americani o jumătate de secol, a găsit totuşi forţa de a le deschide porţile cu cel mai consistent entuziasm dintre toate ţările europene foste comuniste.
M-am tot întrebat cum de o superputere care e recunoscută pentru modul în care îşi respectă proprii cetăţeni alege, într-o ţară precum România, să stimuleze oprobriul popular? Şi asta în condiţiile în care i-ar fi extrem de uşor, lăsând lucrurile să evolueze în matca lor firească, să-şi atragă de partea ei majorităţi consistente. Am găsit nişte explicaţii, la vremea respectivă,pentru  comportamentul  agresiv  şi  sfidător  a  doi  trişti  vechili  ai Washington-ului:  Mark  Gitenstein  şi  Philip  Gordon.  Pur  şi  simplu  ne  dispreţuiau. Pur şi simplu nu-i interesa democraţia decât ca pretext propagandistic. Citind presa de azi am avut însă surpriza (într-un fel consolatoare) să constat că nu doar cu România se poartă americanii astfel. Când un ministru de externe al Poloniei (încă în funcţie) declară „Alianţa cu SUA nu valorează doi bani. Mai rău ne face, creează un fals sentiment de securitate. Un rahat! O să ajungem să ne certăm cu nemţii, cu rușii, dar o să credem că totul e super fiindcă le-o sugem americanilor. Niște rataţi”, parcă tabloul nu se mai rezumă doar la un răzleţ nor negru deasupra României. Din cauza nesăbuitei aroganţe americane o încărcare electrică de furtună pare a se extinde pe o zonă europeană mult mai largă (să nu
uităm că nici compatrioţii doamnei Merkel nu au fost foarte fericiţi când au aflat că telefoanele cancelarului lor au fost ascultate ilegal de CIA). Fac un apel către reprezentanţii SUA la Bucureşti: încetaţi să ne mai dispreţuiţi. Încetaţi să ne mai minţiţi că justiţia adevărată ar fi reprezentată de acest comando de gangsteri care o conduce astăzi, navigând printre clanuri şi reţele infracţionale nu ca un spărgător de ghiaţă, cum ar trebui, ci ca un factor nutriţional dispus să le fortifice. Miza ţi pe solidaritatea poporului român şi nu pe complicitatea unor conducători vremelnici care sunt dispuşi să-şi vândă  fraţi, naţie, suflet, doar ca să mai rămână o zi în plus în jilţuri pe care le-au compromis.
Ce-o să faceţi dacă vor apărea (aşa cum se sugerează) înregistrări compromiţătoare cu personajele voastre fanion în ale “justiţiei independente şi luptei anticorupţie din România”? Le veţi apăra în continuare, în pofida evidenţelor, bunului simţ şi a dreptăţii, legându-vă numele de o farsă sinistră cu care deja v-a asociat până peste cap Traian Băsescu? Vreţi credibilitate pentru declaraţiile voastre pline de emfază privind apărarea justiţiei?
Cereţi-i lui Traian Băsescu să demisioneze şi să se supună deîndată rigorilor acesteia. Ţinându-l în braţe după tot acest scandal în care ştiţi mai bine decât noi cât este de implicat, nu faceţi altceva decât să pierdeţi în continuare încrederea şi simpatia românilor.
http://www.conteledesaintgermain.ro/roadele-arogantei-americane/23-06-2014

[Toni Marginean]

dosarul ,,Roșia Montană” Sesizări pe care SRI le făcea cu privire la săvârşirea unor fapte penale care vizau siguranţa naţională

Procurorul militar col. ® Gheorghe Oancea face dezvăluiri incendiare pentru Cotidianul.ro cu referire la dosarul “Roșia Montană” pe care îl instrumenta ca ca procuror militar în secţia parchetelor militare.

În 30 de ani de activitate, procurorul militar Gheorghe Oancea nu şi-a trecut în „palmares” vreo achitare. Profesionist pur-sânge, discret, ferit de ochii presei, a instrumentat dosare grele ale României postdecembriste. A ales să iasă, dezamăgit de evoluţia lucrurilor, din magistratură, însă, aşa cum spune el, „când am dorit, pe uşa din faţă, pe unde am şi intrat”. A instrumentat şi dosarul Roşia Montană (da, există acest dosar, care ar putea lămuri rapid multe lucruri pe scena bătăliei pentru aurul românesc, dar şi pe scena politică şi a serviciilor) şi, bărbat de onoare, nu se fereşte să vorbească despre el.

               

Informațiile din dosarul “Rosia Montană”, conform declarațiilor procurorului militar col. ® Gheorghe Oancea vi le prezentăm mai jos:

„Asasinii economici” ai Roşiei Montane

Eu, ca procuror militar în secţia parchetelor militare, în anul 2002 în toamnă, am fost sesizat de Serviciul Român de Informaţii cu privire la săvârşirea unor fapte penale care vizau siguranţa naţională.

Un ofiţer MAPN a cartografiat zăcămintele, a vândut şi a ajuns director la RMGC

În vizorul SRI era un maior din Direcţia Topografică a MApN care în perioada ’95-’96 – sau mai târziu, nu mai reţin chiar exact perioada exactă -, desemnat să desfăşoare misiuni topografice, făcuse în zona Roşia Montană o mulţime de cercetări de specialitate, în ideea că în acea zonă ereu amplasate şi nişte unităţi militare. Din elicopter, sau de la sol, s-au făcut fotograme, măsurători de tot felul în materia amplasării şi structurii întregii zone, chestiuni care au fost înregistrate pe nişte dischete, după care acest ofiţer îşi dă demisia din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi devine unul dintre directorii Gabriel Resources.

Sesizarea a venit la mine împreună cu alte documente care indicau faptul că acest ofiţer a săvârşit nişte fapte penale. Fireşte că am început cercetările în acea cauză şi nu m-am limitat doar la transmiterea de date secrete cu caracter militar către persoane neautorizate ce aducea atingere siguranţei naţionale.

Am pătruns mai în profunzimea acestei afaceri care se numeşte astăzi Roşia Montană.

Ce am constatat, domnule? Ambasadorul Gâf Deac l-a adus pe Frank Timiş

Că prin 1996, când la ambasada României din Sydney a fost numit ambasador un anume domn Gâf Deac, care anterior îndeplinise funcţia de ministru secretar de stat la Ministerul Industriilor şi avea în responsabilitate activitatea minieră.

Acest domn ambasador a intrat în legătură cu un cetăţean australian de origine română, un anume Frank Timiş (n.r. – fost Vasile Timiş), care, deşi nu avea nicio specializare în domeniul minier, şi-a arătat – vai de mine – aplecarea pentru a investi în mineritul din România.

Roşia Montană, afacere de aventurier, nu proiect

Acest Frank Timiş, după datele existente la dosar la acea vreme, era suspectat de tot felul de infracţiuni legate de traficul de droguri. Fireşte că a atras atenţia autorităţilor noastre la vremea aceea, după ce şi-a început activitatea în România, dar, vedeţi dumneavoastră, instituţiile se pare că nu erau încă aşezate, în serviciile secrete se schimbau generaţii, au fost aduşi tineri care poate aveau veleităţi, dar nu aveau experienţa şi organizarea care presupuneau o activitate foarte serioasă.

Cert este că Frank Timiş vine în România, i se deschid toate uşile la Ministerul Industriilor, la Regia Cuprului şi Aurului Deva, la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi implicit la mina Roşia Montană.

Vânzarea aurului a început cu Protocolul de colaborare pentru exploatarea haldelor de steril

Prin ’97, după aceste tatonări, se realizează, domnule, un protocol de cooperare. Chiar aşa se şi numea, Protocol de Cooperare între firma Gabriel Resources, patronată de acest Frank Timiş – un off-shore care-şi avea sediul în Insula Jersey din Channel Islands -, şi Regia Cuprului şi Aurului Deva.

La momentul acela, activitatea minieră la Roşia Montană trecea prin mari dificultăţi. Toată activitatea era subvenţionată de stat. Tot aici îl cunoaşte pe Ovidiu Tender (n.a. – se spune că Tender şi Timiş sunt de fapt rude prin alianţă). Tender preluase în 1995 Institutul de Cercetări Mineralogice, institut care – vă daţi seama -, după atâţia ani de activitate, deţinea extraordinar de multe date privind mineritul din România; analize, prospecţiuni, cercetări…

Cert este că, după ce se realizează acest protocol, se observă, foarte interesant, că găsim funcţionari ai statului, foşti sau chiar activi, din Regia Cuprului şi Aurului Deva sau ANRM, în consiliile de administraţie ale Gabriel Resources şi Tender Group S.A. Foarte ciudat. Ori aşa, ori aşa!

Pe listele Gabriel Resources apare şi acest director, maiorul din MApN care-şi dăduse demisia şi transmisese, conform serviciilor, date secrete ce afectau siguranţa statului.

C.P. Tăriceanu şi R. Berceanu au avizat proiectul de societate mixtă cu Gabriel Resources

Mi-aduc aminte că în dosar se vorbea foarte clar de plângeri făcute de reprezentanţii unor firme serioase din Europa. Toate au fost tratate cu dispreţ total, în mod ciudat şi suspect. Domnule, la un moment dat prin 1997 – c-aici este problema extraordinară – se redactează un Proiect de Contract de asociere între Gabriel Resources şi Regia Cuprului şi Aurului Deva (ulterior Minvest) vizând asocierea în vederea realizării unui obiectiv – şi atenţie la o chestiune care este esenţială! -, propunerea partenerului străin, a lui Gabriel Resources, avea ca element de esenţă reexploatarea haldelor de steril, domnule!

Reexploatarea sterilului, nicidecum exploatarea perimetrului virgin, neexploatat… prin tehnologie avansată…

Acest aşa-zis contract – ţin minte că avea scris sus, în stânga, pe prima pagină, titulatura „Proiect” – a fost semnat de 6-7 persoane cu responsabilităţi majore din cadrul Întreprinderii Roşia Montană, Regiei Deva, ANRM…

Mai mult, la dosar se află două adrese semnate de doi miniştri în funcţie în acea perioadă, Călin Popescu Tăriceanu şi Radu Berceanu, care deşi văd că e vorba de o firmă fără experienţă în domeniul minier, cu sediul într-un paradis fiscal, fără să obiecteze în vreun fel, îşi dau acordul pentru constituirea acestei societăţi mixte.

La momentul respectiv, prin protocolul de colaborare şi ulterior prin proiectul de contract, societatea ce urma a fi nou înfiinţată dobândeşte dreptul de explorare, deşi – mare, mare atenţie acum la o chestiune foarte subtilă! – iniţial se stipula reexploatarea haldelor de steril. Dom’le, punct!

Pentru ca mai apoi să treacă pe şest şi la exploatare…

Asta-i cu totul altceva. Ei au previzionat de la început că vor primi şi dreptul de exploatare.

Au plecat 80 de tone de minereu pentru expertiză

Mai mult, odată cu dreptul de explorare, această companie care nu era încă înfiinţată face nişte sondaje, mai exact recoltează opt containere de minereu, circa 80 de tone, care sunt expediate în Australia. Minereul în discuţie devine obiect de cercetare a uneia dintre cele mai prestigioase firme din lume, specializată în determinarea conţinutului de metale preţioase dintr-un minereu prezentat spre analiză.

Mi-aduc foarte bine aminte că în perioada aceea am solicitat directorului adjunct al SRI ca, prin mijloacele specifice pe care dumnealor le au la dispoziţie, să-mi identifice locaţiile din zona Roşia Montană de unde s-au prelevat acele 80 de tone de minereu puse în containere. Sunt documente vamale care atestă acest transport.

Şi vin doi ofiţeri SRI la mine şi le spun că există suspiciuni, că era clar pentru mine ca anchetator că, atâta timp cât ei preconizaseră reexploatarea haldelor de steril, n-aveau ce să trimită sterilul în Australia să constate nu-ştiu-ce conţinut care deja era ştiut. Le spun de asemenea să verifice de unde s-au prelevat cele 80 de tone de minereu.

După vreo 8-10 zile au revenit cei doi ofiţeri şi mi-au spus:

- ceea ce mi s-a părut extraordinar de suspect.”Domnu’ procuror, domnu’colonel, nu am reuşit să identificăm locaţiile şi de unde au fost expediate cele 80 de tone către Australia!”

Deja, din acel moment am intrat în nişte îndoieli majore vizând obiectivitatea cercetărilor şi a datelor care în ultima vreme nici nu mai veneau. Mai mult, pe parcursul acestor cercetări prealabile, mi-apare la dosar un document din partea MApN care, vezi tu Doamne, stabilea că datele care făceau obiectul infracţiunii pentru care era cercetat maiorul au fost desecretizate, deci nu mai sunt secrete de stat. Un alt aspect deosebit de ciudat.

De unde s-au recoltat probele de minereu încărcat în cele opt containere care-au plecat în Australia şi cu ce drept?

Partea română a examinat această operaţiune? Contractul nu era în vigoare.

Clar, s-au făcut foraje extra-perimetru.

Aurul de la Roşia, dat pe preţul unei case!

Şi-acum ţineţi-vă bine!

E un lucru despre care nu vorbeşte nimeni. În acel proiect de contract este trecut preţul plătit de Gabriel Resources pentru cele 80% din acţiunile minei Roşia Montană. Şi mi-aduc aminte că este vorba de suma de un miliard şi vreo două sute şi ceva de milioane de lei vechi, sumă echivalentă la acea vreme cu circa 250.000 de dolari.

Cam aşa ceva…

Unul dintre directorii din 2003 de la Agenţia Naţională de Resurse Minerale îmi spunea:

Deci asta reprezenta preţul minei, 80% din asociere, două sute şi ceva de mii de dolari.“Păi, domnule procuror, cu aceşti bani nu s-au plătit nici eprubetele din laboratoarele minelor “.

80% dintr-un activ subevaluat. Care ar fi realitatea în privinţa zăcămintelor din subsolul Roşiei?

80% din mina Roşia Montană, din Întreprinderea Minieră Roşia Montană, ăsta este obiectul contractului.

Au mărit perimetrul minei de câteva ori

Pe vremea împărătesei Maria Tereza şi până la acest moment, mina Roşia Montană a avut un perimetru strict determinat de 12 km², până la finalizarea contractului, perimetrul acestei mine s-a extins în 2-3 rânduri. La final perimetrul este de 42,3 km².

De unde s-au recoltat probele de minereu încărcat în cele opt containere care-au plecat în Australia şi cu ce drept?

Suspiciune de fraudă bursieră   Frauda bursieră – delict federal

Deci ei au listat la bursă o fantomă…

Pentru a forma dosarul de listare a societăţii Roşia Montană la bursa de metale preţioase la Vancouver au avut nevoie de rezultatele analizei firmei australiene care a făcut examinarea probelor de minereu şi care – vă spun sigur – au generat un conţinut aurifer şi argintifer surprinzător de mare, ceea ce atestă clar că probele au fost recoltate din perimetru virgin, nicidecum din haldele de steril sau din mina în mare parte exploatată. La momentul acela se achiziţionau terenuri, case, şcoli în acel perimetru. Se cumpărau când noi nu aveam bătut în cuie contractul de asociere.

Dosarul de listare al societăţii la bursă trebuia să cuprindă: contractul de asociere între Gabriel Resources şi autorităţile statului român, analizele din Australia, datele topometrice, topografice de la ofiţerul nostru cercetat, datele de cercetări, prospecţiuni anterior geologic dobândite de la Insitutul de Cercetări Mineralogice şi Geologice a lui Tender şi alte ceva documente.

În 2002, Întreprinderea Minieră Roşia Montană era subvenţionată de stat.

Se alocau sume de la bugetul Ministerului Industriilor care subvenţionau activitatea.

Certitudinea mea, pe datele efectuate în acel dosar, este următoarea: Frank Timiş, prin Gabriel Resources, a săvârşit o infracţiune de fraudă bursieră, care este o infracţiune foarte gravă, infracţiune federală în spaţiul nord-american.

Proiectul de contract a fost prezentat unui cabinet notarial din Alba Iulia

A fost tradus fără precizarea „proiect” şi legalizat, şi alături de celelalte documente despre care am vorbit, a fost întocmit un dosar pentru listarea acţiunilor societăţii şi au început să curgă banii.

Afacerea Roşia Montană şi intrarea în NATO Nu dai aurul, nu intri în NATO

Era evident faptul că se încearcă muşamalizarea…

Găsisem o fraudă uriaşă.

Apăruseră însă Legea 78 privind actele de corupţie, Ordonanţa 43/2002 privind înfiinţarea PNA (actualul DNA). Având date şi indicii privind acte de corupţie, de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, fals şi înşelăciune, dosarul trebuia declinat la organismul competent.

M-am dus la Joiţa Tănase, procurorul general din acea perioadă, şi spun cum stau lucrurile, că trebuie să predau dosarul în urma desecretizării actelor în cazul ofiţerului de la Topografie, iar pentru restul aspectelor să se continue cercetarea penală.

Domnul Joiţa Tănase îmi spune:

- mi-a replicat domnul Tănase. Am redactat o notă de 4-5 pagini şi i-am remis-o.”Domnule colonel, faceţi-mi o notă să-l informez pe primul ministru pentru că mi se par foarte delicate problemele pe care le-aţi identificat dumneavoastră”.

N-am mai ştiut nimic despre problemă vreo lună-două, cert este că mă duc într-o zi la ANRM să discut tot ceva legat de dosar cu doamna preşedintă Stratulat, prilej cu care mi-am dat seama că hârtia mea ajunsese pe biroul domnului prim-ministru.

Doamna preşedintă îmi spune următorul lucru…

Mi-a mai spus că s-a întâlnit la Londra cu prim-ministrul canadian Chretien, care i-ar fi spus acest lucru domnului Adrian Năstase. Când am auzit aşa ceva am rămas perplex!„Domnule procuror, am primit de la domnul prim-ministru o notă vis-a-vis de modul de iniţiere şi derulare a contractului cu Gabriel Resources, care prim-ministru (n.r. – Adrian Năstase) printr-o rezoluţie pe nota respectivă spune că oprirea contractului cu Gabriel Resources va constitui un impediment major pentru intrarea României în NATO”.

Prin octombrie 2003 s-a schimbat din funcţie procurorul general. A doua zi, vă rog să mă credeţi, am făcut o adresă de declinare către PNA a dosarului existând probe pentru fapte grave de corupţie. S-a aşezat praful de trei degete pe el. Nu se bagă nimeni!

Aveţi câteva concluzii? Cum se „închide” acest caz?

Concluzia mea este următoarea: atât timp cât în această afacere sunt implicaţi jucători la bursă americani şi canadieni, şi soluţionarea clară a acestei cauze presupune date concrete ale dosarului de listare a societăţii Roşia Montană Gold Corporation la Bursa din Vancouver, fapt care va pune în pericol interesele acestor jucători, nu se va ajunge niciodată la clarificarea lucrurilor. Singura soluţionare a cauzei presupune o cooperare între autorităţile române, canadiene, dar şi americane.

„Acoperire” la nivel înalt…

Prin atitudinea celor de la ANRM şi a ofiţerilor de la SRI care n-au dat date despre locul din care s-au recoltat probele de minereu, se constată că s-a făcut o presiune deosebită. S-a urmărit nesoluţionarea dosarului.

Experţii în situri istorice au tras doar un chiolhan la Câmpeni

În 2003, Academia Română a desemnat un colectiv de specialişti pentru a se deplasa în perimetrul Roşia Montană şi a întocmi un raport vizând efectul acestei activităţi faţă de siturile istorice. Mi-au spus cei de la SRI că echipa s-a oprit la un han de la Câmpeni, au tras un chiolhan pe cinste şi n-au mai ajuns la mină. E trist!

În acest caz, conform spuselor dumneavoastră, putem vorbi lejer de înaltă trădare, subminarea economiei naţionale, dacă mai avem economie… Iar comisia parlamentară pentru Roşia Montană trebuie să se dizolve de urgenţă, parlamentul să respingă proiectul de lege ce i-a fost înaintat şi să înceapă „curăţenia de toamnă” prin mai toate instituţiile…

Suntem în război, domnule colonel?

În primul rând vreau să vă spun un lucru.

Problematica Roşia Montană este extrem de complexă şi vizează un lucru esenţial; interese străine de România.

Dacă nu se-nţelege acest lucru, înseamnă că nu s-a’nţeles nimic. România, din punctul meu de vedere – şi în atâţia ani de profesie în care am soluţionat multe cauze economice mi-am dat seama -, este, de douăzeci de ani, într-un război economic în care pierde bătălie după bătălie, iar Roşia Montană nu face excepţie de la această regulă.

 

 

- Procuror militar col. ® Gheorghe Oancea.

[gica70]

Exact cine ar avea nevoie de aceste informatii le ignora! Acum multi oameni au ocazia (nu-i prea tarziu!) de a deveni cu adevarat oameni si sa iasa in public cu informatii si atitudini.

Realizez acum ca noi nu aveam nevoie de nici-un imprumut daca valorificam toate aceste resurse.

[Toni Marginean]

  Omul plutitor   Oricare ar fi fost secretul „omului care nu putea să se înece”, el a luat această taină în mormânt odată cu decesul său. El a murit liniştit pe data de 2 august 1931, în Jacksonville, Florida. S-ar fi putut ca printr-o ironie a sorţii să moară în apă, dar totuşi lucrurile nu s-au petrecut astfel.   Viaţa şi faptele sale au fost prezentate – în mare – în necrologul din „New York Herald Tribune” – pe 13 august 1931: „Angelo Faticoni, cunoscut sub denumirea de „Omul plută” deoarece putea rămâne plutind pe apă timp de 15 ore, având legate la glezne greutăţi de 10 kg, a murit…Avea 72 de ani.”   „Faticoni putea dormi în apă, se putea rostogoli în apă cu multă uşurinţă putând să adopte orice poziţie i s-ar fi cerut. Odată fusese cusut într-un sac şi apoi aruncat departe – în apă, având o ghiulea de 10 kilograme greutate legată de picioare. El a reapărut la suprafaţa apei curând după aceea şi a rămas apoi nemişcat deasupra apei timp de 8 ore…”   „În urmă cu câţiva ani, el a fost la Harvard pentru a face o reprezentaţie pentru studenţii acelei facultăţi. A fost examinat de autorităţi medicale care nu au reuşit să-şi confirme teoria pe care o formulaseră şi care afirmau că el ar fi capabil să plutească atât de mult timp datorită naturii neobişnuite a organelor sale interne”.   „Faticoni a promis de mai multe ori că îşi va revela secretul, dar n-a făcut-o niciodată”.   Predicţiile lui Swedenborg   La ora 6, într-o seară de vară a anului 1759, Emanuel Swedenborg – filozof şi om de ştiinţă de renume mondial – îi spunea prietenului său, pe care tocmai îl vizita în Gottenburg, că în Stockholm izbucnise în acel moment un mare incendiu. El a mai afirmat că locuinţa unui prieten comun al lor era distrusă.   La ora 8 în aceeaşi seară, Swedenborg declara că focul fusese oprit la doar trei case depărtare de propria sa locuinţă. Între Gottenburg şi Stockholm sunt aproape 500 de kilometri. La acea dată, la mijlocul secolului al XVIII-lea nu exista nici n mod obişnuit şi cunoscut prin care ştirea izbucnirii incendiului să fi fost transmisă lui Swedenborg. Totuşi lucrurile s-au petrecut până în cel mai mic detaliu întocmai cum au fost descrise aici.   Faptele au fost relatate cu lux de amănunte chiar în acea perioadă. Descrierea lor poate fi găsită în orice biografie a lui Swedenborg.   Asemenea manifestări de puteri aparent supranormale erau totuşi obişnuite pentru Swedenborg. El a câştigat simpatia unei autorităţi religioase importante în acea vreme.   John Wesley, fondatorul metodismului, a primit la un moment dat următoarea scrisoare de la Swedenborg:   „Februarie, 1772   Domnule, am fost înştiinţat din lumile subtile superioare de faptul că doriţi foarte mult să vorbiţi cu mine. Aş fi fericit să vă văd, dacă îmi veţi face onoarea să mă vizitaţi. Umilul dumneavoastră servitor.”   Wesley a citit scrisoarea în prezenţa câtorva dintre sfătuitorii săi, iar unul dintre aceştia – reverendul Samuel Smith – a notat acest incident. Wesley i-a informat deschis de faptul că într-adevăr el avusese o dorinţă foarte puternică de a-l vedea şi de a vorbi cu Swedenborg, dar că nu menţionase aceasta nimănui altcuiva, niciodată până atunci. Ca răspuns la scrisoarea lui Swedenborg, Wesley i-a scris că dorea într-adevăr să-l întâlnească, dar, datorită obligaţiilor în care era angrenat, nu o putea face mai devreme de 6 luni.   Swedenborg replică la această propunere a lui Wesley că s-ar putea să fie prea târziu pentru că el, Swedenborg, va părăsi această lume şi va trece în „lumea spiritelor” pe data de 29 a lunii ce urma.   Swedenborg a murit într-adevăr pe data de 29 martie 1772, paralizat, dar în deplinătatea facultăţilor sale mentale.   Polgar – omul care citeşte gândurile   La sfârşitul anului 1917, când trupele germane conduse de Wilhelm erau pe punctul de a se retrage, serviciile secrete militare germane au avut o idee neobişnuită. Dr. Franz J. Polgar a fost mandatat să-i interogheze pe ofiţerii făcuţi prizonieri – deoarece el făcuse dovada de necontestat a faptului că putea citi gândurile celorlalţi.   Dr. Polgar, un locotenent maghiar, fusese victima unei explozii provocate de o grenadă de mână aruncată asupra unui adăpost blindat, accident în urma căruia a căzut în inconştienţă. Când şi-a revenit a descoperit că dobândise o abilitate misterioasă de a citi gândurile oamenilor din apropierea sa. În spital el le spunea – în mod constant – doctorilor şi asistentelor ceea ce gândeau, chiar dacă aceasta avea uneori consecinţe neplăcute. Despre această înzestrare magică a sa a fost imediat înştiinţat serviciul secret german de informaţii.   Nemţii însă n-au reuşit niciodată să exploateze puterile lui Polgar. Unul din motivele principale a fost acela că Polgar devenise un opozant al mişcării militare germane. După război, el a plecat în America.   Pe data de 1 mai 1936, în faţa psihologilor Universităţii din New York, dr. Polgar – cândva elev a lui Sigmund Freud – se conforma comenzilor mentale date de aceştia. Astfel, el a luat haina de pe un bărbat şi a aşezat-o pe o fată. Aceasta era de altfel acţiunea asupra căreia în mod precis savanţii se concentraseră pentru a i-o transmite mintal.   Cercetătorii au imaginat câteva explicaţii simple, dar ridicol de puerile. Ei afirmau că percepţia sa se bazează pe puterea neobişnuită de a auzi unele şoapte pe care cei aflaţi în cameră le rosteau inconştient în momentul în care se gândeau la un anumit lucru.   O altă experienţă s-a desfăşurat într-o cameră mică, fiind prezent doar un singur cercetător însărcinat să studieze acest caz. Psihologul se concentra asupra unei anumite serii de acţiuni, fără a le spune nimănui. Prin urmare, el nu-şi deschidea absolut deloc gura.   Dr. Polgar a fost adus înăuntru. De îndată, el s-a dus la un microscop şi a luat un dosar ce se afla pe masa din apropiere, l-a deschis şi a luat din el o bucată de hârtie. Psihologul nu a spus nimic. Dr. Polgar a repetat de cinci ori acelaşi lucru. Ultima oară a spus: „Nu pot da drumul dosarului”.   Psihologul a admis faptul că dr. Polgar realizese întocmai acţiunile asupra cărora el se concentrase, şi că a fost imposibil să-l facă să greşească în citirea gândurilor.   Psihologii au imaginat şi alte teste. Polgar le-a trecut cu bine pe toate. El a descoperit mintal detaliile unei crime false care fusese improvizată ca un test. Unul dintre investigatori se concentrase – pur şi simplu – asupra detaliilor unei crime imaginare.   Pe data de 2 mai, „New-World-Telegram” publica un articol vast scris de un om de ştiinţă despre dr. Polgar. El se intitula:   „Chiar şi scepticii trebuie să admită acum posibilitatea transferului gândurilor de la o fiinţă la alta”.   Taina apelor deşertului   Sunt mulţi cei ce reuşesc să detecteze surse ascunse de apă. Însă Kelly este reprezentativ din acest punct de vedere datorită circumstanţelor dramatice în care el şi-a manifestat aceste capacităţi.   La sfârşitul anului 1917 forţele engleze ale generalului Allenby atacau trupele turceşti, în apropierea Ierusalimului. Apăruseră multe probleme pentru trupele generalului Allenby, dar cea mai mare dintre ele era absenţa apei. În această situaţie disperată, cineva s-a gândit la un soldat australian, pe nume Stephen Kelly, care se presupunea că ar fi priceput în acest domeniu. Astfel, el a fost întrebat dacă ar putea fi de ajutor.   Răspunsul său a fost: „Da, pot găsi apă. Ştiţi, eu sunt un om capabil să facă asemenea lucruri”.   Kelly s-a uitat de jur împrejur prin deşertul ars de soare în care era plasat avanpostul Abu Ghalyan. El s-a uitat şi la două puţuri complet uscate unde inginerii englezi căutaseră să găsească apă. Apoi şi-a început treaba. „Săpaţi aici” a spus.   La o adâncime de doar 5 metri a fost descoperită o sursă de apă abundentă. Şi astfel, fiind asiguraţi de aprovizionarea cu apă, batalioanele engleze au putut înainta, străbătând Palestina pentru a distruge armata turcă şi pentru a cuceri Ierusalimul.   Întreaga lume a auzit despre această victorie răsunătoare şi a intrat în istorie felul în care generalul Allenby a descălecat şi a intrat pe jos în Ierusalim.   Dar lumea a uitat de mult pe cel ce descoperise apa, pe soldatul Kelly fără de care este discutabil dacă Allenby ar mai fi reuşit să cucerească Ierusalimul.   Teste telepatice la Universitatea din California   Luther Burbank – un genial horticultor al vremilor noastre, deşi ignora fenomenele supranaturale a făcut totuşi următoarea declaraţie:   „Moşteneam capacitatea mamei de a emite şi recepţiona mesaje telepatice. La fel de înzestrată a fost şi una din surorile mele. Ea fusese supusă testelor făcute de reprezentanţii Universităţii din California şi în 7 cazuri din 10 ea receptase exact mesajele ce i se transmiseseră telepatic.”   „Mama mea fusese foarte bolnavă în ultimul său an de viaţă. Pe parcursul acestui an, am dorit deseori să-mi întâlnesc sora. Niciodată în asemenea ocazii nu-i scriam, nici nu-i telegrafiam. În schimb, îi trimiteam mesaje telepatice. De fiecare dată ea venea acasă la mine, în Santa Rosa, California, cu primul tren.”   Când Burbank a murit, în 1926 – elogiile ce i-au fost adresate erau numeroase, dar nimeni nu menţiona acea investigaţie a celor de la Universitatea din California şi nici misterul geniului care folosea telepatia mai mult decât telefonul.   Bateriile lui Edison   Un alt sceptic convins cu privire la telepatie a fost Thomas A. Edison. Dar, cel puţin o dată în viaţa sa, marele inventator a trebuit să admită faptul că fusese martorul unei demonstraţii cu totul inexplicabile. El raporta incidentul din 1915, în paginile revistei „Analele Ştiinţelor Psihice”.   Edison a realizat următoarea experienţă ce viza testarea capacităţilor de clarvăzător a faimosului ghicitor Bert Reese: Reese a fost aşezat într-o cameră, în timp ce Edison s-a deplasat într-o alta aflată la o distanţă destul de mare. Aici, el a scris pe o bucată de hârtie următoarea întrebare: „Există ceva mai bun decât hidroxidul de nichel pentru o baterie electrică alcalină?”   Atunci când Edison a intrat în camera în care Reese aşteptase, acesta i-a spus imediat: „Nu există nimic mai bun decât hidroxidul de nichel pentru o baterie alcalină”.   Edison a exclus ideea că ar putea fi o coincidenţă. Frauda părea imposibilă. Astfel el a rămas, până la sfârşitul vieţii sale, incapabil să explice acest neobişnuit eveniment.   Femeia din care ies flăcări   Anna Monaro, o pacientă astmatică internată în spitalul din Pirano din Italia, avea somnul foarte neregulat. Trei profesori eminenţi, Fabio Vitali, G.C. Trabacchi şi Sante de Sanctis o supravegheau.   Pe neaşteptate, din pieptul femeii a strălucit un fascicul de lumină albastră, ca o văpaie cu pâlpâiri supranaturale. Acesta strălucea intens apoi slăbea în intensitate după care strălucea din nou. Cei trei oameni de ştiinţă s-au aplecat mai aproape. Ei au fost de comun acord asupra faptului că flacăra nu arunca nicio umbră. Profesorii au urmărit acest fenomen zile de-a rândul. Femeia şi patul său au fost inspectate cu atenţie, iar camera a fost şi ea îndelung examinată.   Strania strălucire ce lumina din pieptul doamnei Monaro fusese semnalată pentru prima dată de către asistentele din spital. Doctorii sceptici, care se amuzaseră luând în râs această istorisire inexplicabilă, au ajuns să se convingă şi ei de existenţa acestei lumini fascinante.   Chiar şi în condiţiile unei supravegheri foarte severe - încât era clar că nu putea fi vorba de fraudă, lumina a continuat să fie văzută ocazional de mai mulţi martori. Totuşi, tentativa de a o fotografia a rămas complet nereuşită. Întâmplarea se petrecea în 1934, iar profesorii mai sus menţionaţi au publicat un raport întreg cu privire la acest caz, sub titlul „Sul Fenomeno di Pirano” („Asupra fenomenului din Pirano”), Roma, 1934.   Wolf Grigorievici Messing, clarvăzătorul Rusiei comuniste   Messing, poate cel mai mai faimos medium din Rusia l-a uimit pe Stalin prezicând cu acurateţe sfârşitul celui de al doilea Război Mondial şi a impresionat decenii de-a rândul publicul Uniunii Sovietice prin capacităţile sale de clarvedere. Era un bărbat mic de înălţime, îngrijit, cu ochi pătrunzători şi cu o claie de păr sârmos pe care îl pieptăna întotdeauna pe spate. Nu s-a căsătorit niciodată şi a petrecut o mare parte a vieţii sale în izolare şi singurătate.   Messing s-a născut pe 10 septembrie 1899 în Gora Kalwaria, lângă Varşovia, Polonia. Capacităţile sale paranormale s-au manifestat încă de timpuriu, iar în adolescenţă făcea deja demonstraţii în public. În Viena anilor 1905, A. Einstein l-a invitat în apartamentul său, unde Messing l-a cunoscut pe Freud. Freud i-a testat capacităţile paranormale, iar rezultatele obţinute au fost impresionante. Messing a făcut apoi înconjurul lumii, fiind recunoscut pretutindeni ca o celebritate.   În 1937 el şi-a atras mânia lui A.Hitler precizând în mod public că Hitler va muri dacă „se va îndrepta spre est”, adică spre Rusia. Hitler a pus un premiu de 200.000 de DM pe capul lui Messing. În 1939, Messing a fugit în Rusia, însă a ajuns astfel sub îngrozitorul regim opresiv a lui Stalin. Mediumii ruşi au fost forţaţi să se ascundă altfel riscau să fie împuşcaţi, însă Messing a reuşit să-l impresioneze pe Stalin.   Stalin l-a însărcinat pe Messing să jefuiască o bancă folosind doar metode paranormale. Messing a luat un sac gol pentru bani, a intrat într-o bancă din Moscova, i-a înmânat funcţionarului o bucată albă de hârtie, sugerându-i telepatic că este un cec şi i-a comandat mintal să-i dea 100.000 de ruble. Funcţionarul a procedat întocmai. Când testul s-a încheiat, Messing a înapoiat banii; funcţionarul a avut un atac de cord când şi-a dat seama ce făcuse. Messing a spus că mai folosise hipnoza telepatică pentru a influenţa şi alte persoane în acest mod. El a susţinut că a înşelat chiar şi Gestapoul şi poliţia lui Stalin. Într-o asemenea situaţie el a reuşit să pătrundă pînă în biroul lui Stalin nefiind oprit de nicio gardă.   Stalin i-a permis lui Messing să dea reprezentaţii în Rusia. În Novosibirsk, pe data de 7.03.1944 el a prezis moartea lui Hitler şi data exactă la care naziştii se vor preda.   După război, Messing a participat la spectacole sub coordonarea lui Goskonsert, care îl punea în acelaşi spectacol cu mii de muzicieni, dansatori şi acrobaţi de circ. Messing a fost numit oficial „artist de concert”. Ca răsplată a popularităţii şi succesului său, i-a fost dat un apartament cu trei camere, fără telefon, în Moscova, unde îi plăcea să se retragă zile întregi pentru a citi.   Explicând secretele clarviziunii, Messing spunea că gândurile celorlalţi deveneau imagini colorate în mintea sa, şi astfel el vedea mai curând imagini decât auzea cuvinte. Întotdeauna el urmărea să îşi atingă subiecţii cu mâna, căci acest lucru, spunea el, îl ajuta să elimine orice fluctuaţie sau distragere mentală. El a negat faptul că percepea gândurile după fizionomie şi a afirmat că îi era chiar mai uşor să citească gândurile unei alte fiinţe dacă este legat la ochi. El susţinea, de asemenea, şi că gândurile celor surzi şi ale celor mai puţin inteligenţi sunt mai uşor de citit decât ale celorlalţi oameni. Cercetătorii ruşi au încercat să găsească motive psihologice strict ştiinţifice şi materialiste, pentru a explica puterile sale de clarviziune, însă Messing se lăsa examinat foarte rar. Un neurolog a descoperit chiar că anumite porţiuni ale capului şi pieptului lui Messing generau mai multă căldură decât în mod obişnuit, însă nu a aflat niciodată de ce. Unii oameni de ştiinţă credeau în mod absurd că atunci când Messing lua un subiect de mână, el simţea la nivel subconştient anumite mişcări ale muşchilor acestuia care îl ajutau apoi în citirea gândurilor respectivului om.   În ultimii ani ai vieţii sale, puterile paranormale ale lui Messing s-au estompat, însă Goskonsert a refuzat să îl lase să se retragă, din cauza popularităţii sale uriaşe. Nu i-a fost niciodată permis să meargă în Vest, de teamă că nu se va mai întoarce. După o perioadă de boală, Messing a murit pe data de 8 noiembrie 1972.   Uri Geller şi ceasurile încremenite   Uri Geller este recunoscut în primul rând pentru capacităţile sale de a îndoi obiecte de metal doar prin simpla atingere sau prin forţa privirii şi de a opri ceasurile sau de a le face să meargă mai repede. Astfel de fenomene psihokinetice (P.K.) au ajuns chiar să fie denumite de către unii specialişti „efectul Geller”.   În perioada de glorie a carierei sale, în 1970, Geller făcea demonstraţii ale capacităţilor sale paranormale de a îndoi metale şi de a citi gândurile altora în public. Apoi, el şi-a dedicat majoritatea timpului consultaţiilor particulare, având doar apariţii publice ocazionale. În ciuda demonstraţiilor sale pline de succes, majoritatea parapsihologilor nu l-au luat în serios, şi aceasta se datora carierei sale publice pe care o afişa uneori cu emfază.   Geller s-a născut pe 20 decembrie 1946, în Tel Aviv. El susţine că şi-a descoperit puterile paranormale când avea 5 ani, în urma unui incident legat de maşina de cusut a mamei sale. El a văzut o licărire mică, albastră ieşind din maşina de cusut şi când a încercat s-o atingă, a avut un şoc violent care l-a trântit la pămînt. Puterile sale excepţionale s-au manifestat imediat după aceea, inclusiv capacitatea de a citi gândurile mamei sale. Un an mai târziu, el a descoperit că putea să facă limbile ceasului primit de la tatăl său să se mişte mai repede. Îndoirea lingurilor a început să o realizeze la puţin timp după aceasta. Demonstraţiile sale publice au debutat în anul 1969.   În 1971, Andrija Puharich, expert în neurologie şi electronică medicală, l-a adus în S.U.A., în vederea unor cercetări. Geller a fost testat în 1972 la Institutul de Cercetare Stanford (SRI) din California, sub supravegherea lui Edgar D.Mitchell, Russell Targ, Harold Puthoff şi Wilbur Franklin. Geller a făcut demonstraţii de ESP: a identificat corect numerele de pe zaruri de 8 ori din 8 încercări, iar de 12 ori din 14 a indicat corect containerele metalice goale faţă de cele care conţineau diverse obiecte. Totuşi, s-a afirmat că testele care ar fi dovedit capacităţile sale de a îndoi obiecte metalice au fost considerate neconcludente.   Puharich, care făcea în mod suplimentar diverse cercetări pe cont propriu, a afirmat că, sub hipnoză, Geller a povestit despre vizita pe care i-au făcut-o nişte extratereştri când avea vârsta de 3 ani. Una dintre aceste fiinţe i-a spus lui Geller că el îi reprezenta pe „Cei Nouă”, extratereştrii care supravegheau omenirea şi care se temeau de distrugerea ei iminentă. Geller a fost ales ca mesagerul lor pe pământ. Puharich a publicat această relatare în cartea sa „Uri” (1974), care a fost supusă unor critici aspre. Mai târziu, Geller a dezminţit acest lucru. În 1974, John Taylor , un matematician englez, a efectuat o altă serie de experienţe care validau în mod cert capacităţile sale psihokinetice de îndoire a metalelor. Geller ţinea în mână tuburi de sticlă ce conţineau în interior fire metalice, pe care el le îndoia.   Ca om de spectacol, Geller era foarte căutat în anii ’70. El a călătorit pretutindeni în lume, având apariţii frecvente la radio şi televiziune. În urma apariţiei sale în diverse locuri, datorită rezonanţelor pe care el le putea induce cu anumite energii deosebite, redactorii diferitelor emisiuni erau bombardaţi cu telefoane prin care spectatorii sau ascultătorii relatau că argintăria lor a fost îndoită sau că ceasurile şi pendulele lor funcţionau defectos. Prima sa autobiografie, intitulată „Povestea mea” a fost publicată în 1975, fiind urmată de o alta „Efectul Geller” scrisă în 1976.   Băiatul care citeşte cărţile fără să le deschidă   Pe 2 mai 1936, aproximativ 150 de fizicieni s-au adunat pentru a participa la demonstraţia făcută de Pat Marquis – un băiat de 12 ani, din Los Angeles – care părea că vede fără a-şi folosi ochii.   Legat la ochi de trei eminenţi specialişti (doctorii A.G.Houde, Henry S.Nesburn şi Lloyd Burrows), băiatul reproducea gesturile făcute de doctori luând o carte de pe raft şi deschizând-o la pagina indicată, sau citind minusculele litere gravate pe un ceas de buzunar.   Pentru a fi siguri că nu vede nimic, lentilele întunecate au fost acoperite cu o bandă adezivă; altă bandă a fost folosită pentru a acoperi suplimentar ochelarii. În total, au fost folosite trei straturi de benzi adezive ce se întindeau până deasupra buzelor. În final totul a fost acoperit cu un bandaj compact.   Băiatul a trecut cu succes orice test imaginat de doctori. El acţiona ca şi când ar fi văzut normal. Cu atâtea precauţii luate, experimentatorii au afirmat că posibilitatea folosirii vreunui şiretlic părea la fel de posibilă ca aceea de a fura Pacificul! Doctorii au admis în final faptul că băiatul avea percepţii vizuale şi intuiţie paranormale.   Investigarea lui Marquisw a fost relatată într-un lung articol ilustrat – pe data de 3 mai 1936, în „Los Angeles Times”.   Deşi există multe diferenţe, este interesantă comparaţia acestui caz cu teoria „vederii fără ochi” 

[Toni Marginean]

 

Dragostea SECRETĂ a lui Ţepeş. Povestea IUBITEI lui DRACULA

Autor:  Roxana Roseti

 

Cine ar fi crezut că inima de gheaţă a crudului voievod valah VladTepeş a fost cucerită? De fiica unui ţesător sas din Corona, numelecetăţii Braşovului din acele timpuri.

Katharina este numele femeii care a fost copleşită cu…multă tandreţe de către cel intrat în memoria colectivă sub numele de Dracula. Timp de peste 20 de ani a durat această relaţie, din care au rezultat cinci copii. Se pare că această femeie a fost singura fiinţă pentru care Dracula a făcut crize de gelozie… Se spune că din momentul in care a vazut-o pe Katharina, Vlad Ţepeş a uitat complet de celelalte aventuri galante, printre care Ursulla din Schassburg/Sighişoara, Erika din Bistriţa şi Lize din Hermannstadt/Sibiu. Conform unor relatări ale cronicilor se pare că multe din actele pline de cruzime ale voievodului se datorau frustrărilor, geloziei şi furiei pe care o resimţea Dracula departe de Katharina.Nu-şi mai lua ochii de la ea! Atunci când s-au cunoscut, frumoasa săsoaică avea doar 17 ani, iar Ţepeş 34. În apropierea Crăciunului anului 1465, câteva fete foarte tinere se chinuiau să tragă la deal, prin zăpadă, o sanie mare, plină cu provizii pentru soldaţii din Bastionul Ţesătorilor, aflat în apropierea casei lui Vlad. Aflat împreună cu ofiţerii săi la bazadealului, a sărit să le ajute. Galanteria voivodului li s-a părut tuturor ciudată, până au înţeles că acesta nu-şi mai lua ochii de la codana blondă cu ochi albaştri. Era vorba despre Katharina Siegel, care se remarca printr-o frumuseţe ieşită din comun. Fata starostelui (zunftmeister) breslei ţesătorilor, Thomas Siegel, copilărise la Mânăstirea Franciscanelor dinMahlersdorf, după ce un incendiu cumplit îi lăsase pe părinţii ei săraci lipiţi. Sărac, bolnav şi rămas fără casă, fostul conducător al breslei ţesătorilor locuia împreună cu familia sa la rudele soţiei, Susanna, născută Fronius, în aşa-numita Casă Tartler. Cruzime şi carnagiu. Imobilul se află şi astăzi pe strada Poarta Şchei nr. 14 şi aparţine Bisericii Evanghelice. Până în urmă cu câţiva ani, aici a funcţionat o grădiniţă. Ţepeş îi comanda Katharinei cele mai frumoase rochii, din mătăsuri şi dantele aduse din Veneţia şi Flandra. Cronica transilvană din secolul al XVIII-lea arată că idila Prinţului Vlad, guvernator militar, şi Duce de Făgăraş şi Amlaş, cu frumoasa Katharina a creat revoltă în rândurile pretendenţilor la mâna fetei, trei dintre ei provenind din familii înstărite ale comunităţii săseşti. Conform cronicilor, la 2 aprilie 1459, supărat pe taxele mari impuse de saşii din Braşov şi intrigile capilor cetăţii, Vlad Ţepeş a distrus toate recoltele de grâne din Ţara Bârsei. A poruncit să fie prinşi sute de târgoveţi şi negustori care veneau cu marfă în cetate, pe care i-a dus lângă mahalaua oraşului, în zona Bartolomeului de astăzi şi i-a tras în ţeapă. Dimineaţa, sângerosul domnitor a luat micul dejun printre muribunzii care agonizau traşi în ţeapă. După moartea acestora, a poruncit jefuirea şi incendierea Bisericii Bartolomeu, precum şi arderea satului Codlea. În timpul carnagiului, la urechile domnitorului a ajuns vestea că nevestele negustorilor din cetate au atacat casa unde locuia Katharina. Au bătut-o şi au pus- o la Stâlpul Infamiei. Pentru că i-au tăiat cozile, domnitorul a ameninţat cã va da foc întregii cetăţi. Ca s-o scape pe iubita sa, i-a eliberat pe ceilalţi negustori saşi ce urmau sã fie ucişi. Pe o pernuţă de catifea Legenda spune cã Ţepeş ar fi reuşit să recupereze una dintre cosiţele Katharinei, pe care apoi a păstrat-o pe o pernuţă de catifea. Legenda spune că, într-o zi, a surprins-o pe soţia sa că umbla în dulapul încare îşi ţinea, ca pe un obiect sacru, cosiţa. S-a suparat foc şi a bătut-o. Vlad Tepes vroia să o ia în căsătorie pe Katharina, dar rigorile religiei nu îi permiteau, deşi avea mai mulţi copii cu amanta din Braşov. I-a scris, chiar, de două ori Suveranului Pontif, Papa Pius II, cerându- i o scrisoare de indulgenta pentru a i se anula căsătoria cu prima soţie, Anastasia Holszanska, nepoata reginei Poloniei. În 1462, cetatea de la sud de Carpaţi, unde s- a refugiat Ţepeş, este asediată de turci. Boierii l-au trădat, trecând de partea fratelui său, Radu cel Frumos, care era sprijinit de otomani. Legende locale relatează că, în 1462, Anastasia s-a sinucis, aruncându-se dintr-un turn în râul ce înconjura cetatea.Vlad Ţepes era liber să se căsătorească, în sfârşit, cu Katharina, cu care avea deja trei copii: Vladislav "Laszlo" (n. 1456), Catherina (n. 1459) şi Christian (n. 1461). Însă un complot al foştilor săi rivali sfârşeşte prin întemniţarea lui Ţepeş la Buda, unde Matei Corvin i-a spus atunci că îl eliberează cu condiţia să o ia in căsătorie pe mătuşa sa, Elisabeta Corvin de Hunyadi. Astfel, Ţepeş a ratat oficializarea relaţiei cu Katharina. Însă a mai avut cu aceasta încă doi copii - Hanna (n. 1463) şi Sigismund (n. 1468). Katharina i-a ramas aproape lui Dracula chiar şi după căderea acestuia de pe tron, în 1462, iar Ţepeş s-a îngrijit de toţi descendenţii săi, aşa cum atestă cărţile funciare din 1850 ale familiilor Draguly,Laszlo sau Siegel. Asasinarea voievodului, în 1477, a pus capăt celei de-a doua domnii şi dragostei dintre el si Katharina. Iar frumoasa care l-a cucerit până la moarte pe Dracula s-ar fi întors la mânăstire. De ce să nu recunoaştem, o poveste de dragoste spectaculoasă, pe măsura fascinantei personalităţi a lui Vlad Ţepeş.--

[gica70]

Domnule, esti o adevarata enciclopedie! Cred ca nimeni nu se plictiseste in prezenta dumitale!

[Toni Marginean]

Domnule, esti o adevarata enciclopedie! Cred ca nimeni nu se plictiseste in prezenta dumitale!

Nici macar soacra-mea!

 

 

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA VIAŢA DINTRE  MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

  autor: Rudolf Steiner filozof, ezoterist 1861-1925  

 

COMUNICAREA CU CEI MORŢI (prima parte) Düsseldorf, 27 aprilie 1913

 

Relaţiile care există între viaţă şi moarte dau uneori loc la neînţelegeri. Nu de puţine ori găsim, în scrierile teosofice, remarca după care fiinţa sufletească şi spirituală a omului poate să dispară complet. Se spune, de exemplu, că sufletul care a acumulat o anumită cantitate de rău, poate să dispară în totalitate, în cursul evoluţiei. Se indică deseori că cei care practică magia neagră şi care au generat mult rău ar putea, la un moment dat, să fie şterşi complet din existenţă.

Cei care participă deja, de mult timp, la strădaniile noastre ştiu că eu am luat tot timpul atitudine împotriva unor astfel de afirmaţii. Căci noi trebuie să rămânem, înainte de toate, convinşi de faptul că acele caracteristici pe care i le atribuim morţii, în lumea noastră fizică, nu au absolut nici cea mai mică importanţă pentru lumea suprasensibilă – mai ales pentru sfera lumii suprasensibile, aflată în imediata apropiere a lumii noastre. Aş dori să dezvolt aici această problemă, plecând de la un anumit punct de vedere.  

Ştiinţele care se ocupă aici, în lumea fizică, de datele fizice, emit tot felul de legi, fac tot felul de analize care privesc raporturile ce există aici. Ceea ce ne permite să descoperim aceste legi, la fiinţele şi fenomenele care ne înconjoară, nu au avut un alt rezultat în afara unui ansamblu de reguli care se aplică doar realităţii sensibile, a lumii exterioare. Examinarea unei flori, cu ajutorul instrumentelor ştiinţei, de exemplu, ne dezvăluie legile fizice şi chimice, care guvernează planta. Dar există întotdeauna ceva care subzistă  –iar acest ceva scapă cercetării ştiinţifice: viaţa ca atare. Este adevărat că, în ultimul timp, câţiva savanţi dotaţi în mod deosebit cu imaginaţie, s-au străduit să propună tot felul de ipoteze asupra modului în care trebuie să concepem viaţa vegetală, plecând de la substanţa inertă. Dar, foarte curând, acest lucru va fi din nou considerat o eroare, deoarece pentru ştiinţele fizice, înţelegerea vieţii nu rămâne decât un ideal. Se progresează constant în cunoaşterea legilor chimiei, ş.a.m.d. –chiar şi atunci când nu se ştie nimic despre viaţă. Pentru cercetarea îndreptată spre cunoaşterea lumii fizice explorarea vieţii rămâne un ideal, dar cu ajutorul acestor forţe de cunoaştere, nu se va putea niciodată explica viaţa, pentru că e vorba despre ceva de origine suprasensibilă, care se revarsă în lumea fizică, iar viaţa nu-şi poate dezvălui propriile legi în acest domeniu.

Şi, tot aşa cum se raportează viaţa la lumea fizică, se raportează şi moartea la lumea suprasensibilă, cu diferenţa că, în al doilea caz, aceasta priveşte voinţa. Nici un act voluntar, nici un impuls de voinţă n-ar putea să conducă în lumile suprasensibile, la ceea ce cunoaştem aici, în lumea fizică, sub forma morţii. În lumile suprasensibile poate cel mult să se nască dorinţa morţii  –dar niciodată moartea însăşi. În lumea suprasensibilă nu există moarte. Este tulburător pentru sufletul omenesc să-şi dea seama că, în fond, toate entităţile ierarhiilor spirituale nu pot cunoaşte niciodată moartea, pentru că aceasta este un fenomen accesibil doar pe Pământ. Documentele biblice afirmă, pe bună dreptate, că îngerii îşi acoperă chipul în faţa misterelor naşterii fizice; şi tot astfel, putem spune că îngerii îşi acoperă chipul şi în faţa misterelor morţii. Entitatea pe care o considerăm ca fiind cea care a dat cele mai importante impulsuri evoluţiei Pământului, această entitate, cea a lui Christos, trebuia să fie singura dintre toate entităţile lumilor divine, care să cunoască moartea. Toate celelalte entităţi divine ale lumii spirituale nu trec prin moarte. Ele o cunosc doar ca transformare, ca trecere dintr-o formă în alta. A trebuit ca Christos să coboare pe Pământ, pentru a avea experienţa morţii. Dintre toate entităţile suprasensibile care există deasupra omului, Christos este singurul care a făcut cunoştinţă cu moartea, prin trăire proprie. Considerarea acestei probleme referitoare la experienţa morţii, comparate cu cea a experienţei trăite de Christos este un subiect deosebit de tulburător.

Ştim că omul, odată ce a trecut prin poarta morţii, trăieşte în această lume suprasensibilă, în care moartea nu există. El poate trece pragul, dar nu poate să dispară, pentru că atunci este absorbit în lumi în care aneantizarea nu poate exista.

În lumea suprasensibilă, ceea ce poate fi considerat ca asemănător morţii este ceva total diferit de moarte. Este vorba de o stare căreia îi putem atribui – dacă ne este permis să ne folosim de limbajul uman – termenul de „singurătate”. Moartea nu poate niciodată să fie anularea a ceea ce pătrunde în lumea suprasensibilă. Ceea ce apare aici ca moarte, este singurătatea. Singurătatea în lumea spirituală este ca moartea aici, pe Pământ. Nu e vorba deloc de o aneantizare şi totuşi, această singurătate este mai rea decât singurătatea de pe Pământ. Este vorba de o privire în urmă, asupra propriei fiinţe. Pentru a şti ce înseamnă aceasta, trebuie să-i trăieşti experienţa, trebuie să se realizeze această stare în care nu ştii decât despre sine însuşi.  

Să luăm cazul unei fiinţe care a dezvoltat doar foarte puţin pe Pământ, ceea ce putem numi simpatie pentru ceilalţi. Această fiinţă n-a trăit, în principiu, decât pentru sine. Când trece prin poarta morţii, întâmpină dificultăţi  –mai ales când e vorba să cunoască alte fiinţe umane. În viaţa suprasensibilă, o astfel de fiinţă poate coabita perfect cu alte fiinţe şi totuşi să nu le remarce deloc prezenţa. Nu este umplută decât de conţinutul propriului său suflet şi nu-şi vede decât propriile experienţe. Putem întâlni cazul unui om foarte egoist, care pe Pământ n-a dezvoltat deloc dragostea pentru semeni. Odată ce a trecut pragul morţii, el trăieşte exclusiv cu amintirea ultimei sale încarnări pământene. Nu poate face experienţe noi, pentru că nu cunoaşte nici o fiinţă umană; nu întâlneşte acolo pe nimeni şi nu poate deci conta decât pe sine însuşi. Astfel, tocmai prin existenţa noastră ca fiinţe umane, ne pregătim să cunoaştem, după moarte, o lume care nu ne priveşte decât pe noi înşine.

De fapt, aici, pe Pământ, omul nu se cunoaşte cu adevărat. Nu ştiinţa clasică este cea care ne instruieşte, fiindcă ea nu ne poate învăţa decât ce nu mai este omul, ea ţinând cont doar de cadavru. Creierul gândeşte, dar nu se poate gândi pe sine însuşi. Noi nu putem vedea decât o parte din noi – uneori ceva mai mult decât dacă ne folosim de o oglindă. Dar aceasta nu este decât partea exterioară. Pe Pământ, omul nu trăieşte numai în sine, el trăieşte cu lumea exterioară, care exercită o acţiune asupra simţurilor sale. Prin noi înşine, prin ceea ce putem trăi aici, ne pregătim să ne dilatăm în macrocosm, să ne identificăm cu macrocosmosul, să devenim ceea ce percepem de aici. Vedem de aici Luna. Apoi, în viaţa de după moarte, ne dilatăm, astfel încât noi suntem Luna, aşa cum, în prezent, suntem creierul nostru. Ne dilatăm până la Saturn, astfel că suntem Saturn, aşa cum acum suntem splina noastră. Omul devine macrocosm. Odată ce sufletul a părăsit corpul, el se dilată şi se extinde în întregul sistem planetar, astfel că toţi oamenii ocupă, în acelaşi timp, acelaşi spaţiu. Ei sunt unii într-alţii, dar nu ştiu nimic unii de alţii. Doar relaţiile spirituale le permit sufletelor să se cunoască unele pe altele. Din viaţa noastră de aici, de pe Pământ, ne pregătim să ne răspândim în ansamblul lumii din care privirii noastre i se oferă aici, pe Pământ, o reflectare sensibilă. Ce va fi atunci, lumea noastră?

Aici, lumea noastră ni se prezintă sub forma munţilor şi a râurilor, a arborilor, animalelor, mineralelor. Trăim în această lume care ne înconjoară. Aici, jos, trăim în propria lume şi aceasta este organismul nostru, deci diferitele noastre organe. Noi înşine suntem propria lume. Noi ne privim începând din afară. Asta începe imediat după moarte, în trupul nostru eteric. Atunci vedem tabloul propriei noastre existenţe. Dacă omul nu are deja aici, pe Pământ, legături cu alte entităţi, mai întâi cu alte fiinţe umane şi chiar şi cu entităţi ale ierarhiilor superioare – lucru ce trebuie să fie făcut din ce în ce mai mult, datorită ştiinţei spirituale – el se va găsi în situaţia următoare: între moarte şi o nouă naştere, nu ar avea nimic altceva de făcut decât să se contemple în continuu, pe sine însuşi. Şi nu spun o banalitate, ci afirm că o aparentă banalitate este, în acest caz, ceva zguduitor: anume că nu este câtuşi de puţin de dorit să ne contemplăm pe noi înşine, secole de-a rândul. Căci atunci, am fi noi înşine, propria noastră lume. Ceea ce sinele nostru va putea dezvolta într-o lume mai vastă, se datorează relaţiilor pe care le-am dezvoltat pe Pământ. De fapt, rolul existenţei pământeşti este acela de a ne permite să dezvoltăm relaţii şi legături care se vor continua, apoi, dincolo de moarte. Căci tot ceea ce face din noi fiinţe sociabile, în lumea spirituală, trebuie început aici, pe Pământ. În lumea spirituală, groaza de singurătate este resimţită drept un chin. Această groază ne poate asalta într-un fel în orice moment  – căci între moarte şi o nouă naştere, trecem prin diferite stadii. Este totdeauna posibil ca, într-un stadiu ulterior, să cădem din nou în singurătate, chiar dacă într-un stadiu anterior dobândiserăm o oarecare sociabilitate. Perioada care urmează imediat morţii se prezintă, efectiv, astfel: acolo, noi nu putem întreţine relaţii bune decât cu cei care au rămas pe Pământ, sau cu cei decedaţi cu nu prea mult timp înaintea morţii noastre. Aceste relaţii, cele mai apropiate, îşi prelungesc efectul dincolo de moarte. Prin urmare, tocmai cei rămaşi pe Pământ – pe care-i numim vii – sunt cei care pot exercita o puternică influenţă. Cel care rămâne pe Pământ poate să comunice, din lumea fizică, cu cel plecat; prin faptul că există legături între el şi cel mort, îi poate transmite propriile cunoştinţe despre lumile spirituale. Acest lucru se poate realiza, înainte de toate, prin lectura făcută morţilor. Îi putem aduce defunctului cel mai mare serviciu, făcându-ne timp să punem în faţa sufletului nostru imaginea lui şi să-i citim cu voce joasă, dintr-o lucrare de ştiinţă spirituală, cu scopul de a-i transmite o învăţătură. Putem şi să-i oferim propriile noastre gânduri pe care le-am asimilat, continuând să ne reprezentăm, în mod viu, imaginea defunctului. În acest domeniu, n-ar trebui să ne zgârcim la efort. Acţionând astfel, trecem prăpastia care ne desparte de morţii noştri. În toate cazurile – şi nu numai în cazurile extreme – putem să facem, astfel, bine morţilor. Din aceasta se va desprinde un sentiment reconfortant, care poate atenua durerea pe care o simţim când ne moare cineva drag.

Vedeţi, dragi prieteni, cu cât înaintăm în lumea suprasensibilă, cu atât mai puternic se estompează detaliile. În lumea astrală mai întâlnim încă unele legături izolate, dar, pe măsură ce ne înălţăm, constatăm dispariţia a ceea ce diferenţiază entităţile. Acolo, totul este entitate. Relaţiile sufleteşti sunt cele care constituie legăturile dintre ele, iar noi avem nevoie de aceste relaţii de la suflet la suflet, dacă dorim să nu fim izolaţi. Or, misiunea Pământului este tocmai să le permită oamenilor să înnoade aici legături, altfel ei vor trăi în singurătate în lumea spirituală. Pentru prima perioadă de după trecerea pragului, relaţiile de rudenie şi de prietenie, ţesute pe Pământ cu semenii noştri, sunt cele care se prelungesc dincolo de moarte şi care constituie atunci, universul nostru. În lumea în care se află morţii, privirea clarvăzătorului poate vedea, de exemplu, un mort reunit cu fiinţe pe care le percepe, în acelaşi timp, pe Pământ. Mulţi trăiesc împreună cu cineva decedat, cam în aceeaşi perioadă, sau cu zece ani înainte sau după el. La mulţi dintre contemporanii noştri, se poate vedea cum mulţi trăiesc cu un anumit număr de strămoşi, cu care au o înrudire prin sânge. O astfel de privelişte se oferă deseori clarvăzătorului: mortul se reuneşte cu strămoşii decedaţi deja de secole. Dar aceasta nu durează decât un anumit timp. După aceea omul s-ar simţi din nou complet izolat, dacă n-ar exista alte relaţii, mult mai îndepărtate, desigur, dar care il pregătesc totuşi, să fie o fiinţă sociabilă, în lumea spirituală. În privinţa acestui subiect, avem în cadrul mişcării noastre un principiu ce provine dintr-o misiune cosmică: să facem tot ce se poate, pentru a îmbogăţi cât mai mult relaţiile dintre oameni. Iată de ce antroposofia nu se reduce doar la conferinţele ţinute de unul sau de altul. Noi încercăm să apropiem oamenii în societatea noastră, astfel încât să se poată stabili şi relaţii personale. Aceste relaţii rămân valabile şi pentru lumea suprasensibilă. Faptul că participăm aici la o relaţie socială dintr-un curent anume, creează în acelaşi timp legături pentru lumea de dincolo. Va veni o epocă în care legăturile vor trebui să aibă un caracter mai general. Atunci sufletele se vor simţi izolate, când vor trece poarta morţii fără să ducă cu ele concepte morale, calităţi morale, după ce, în cursul existenţei lor terestre, au neglijat să cultive calităţile morale ale sufletului. Aici, pe Pământ, oamenii dotaţi cu calităţi morale au efectiv mai multă valoare, decât cei care nu se interesează de ele. O fiinţă morală are mai multă valoare pentru întreaga omenire, decât una imorală – aşa cum, de pildă, pentru orice om, o celulă sănătoasă a stomacului este mai valoroasă decât una bolnavă. Nu se poate explica, cu precizie, în ce constă valoarea morală a unui individ, pentru întreaga omenire, sau în ce constă dauna care decurge dintr-o fiinţă imorală. Cred că puteţi înţelege ce vreau să spun. Orice om lipsit de calităţi morale constituie pentru omenire, un element nesănătos. Asta înseamnă că, prin atitudinea sa imorală, el devine din ce în ce mai străin pentru semenii lui. A fi moral înseamnă să admitem totodată întreţinerea de legături cu toţi oamenii. Iată de ce toţi oamenii dotaţi cu calităţi morale ştiu că iubirea pentru aproape este o atitudine naturală. Oamenii fără moralitate ajung, într-un anumit moment de după moarte, să se simtă izolaţi tocmai din cauza comportamentului lor imoral. Există deci o etapă în care durerea de a ne simţi singuri nu poate fi îndepărtată decât de atitudinea noastră morală.

Când privim oamenii după moarte, în macrocosm, constatăm efectiv că cei fără moralitate se simt izolaţi, în timp ce aceia dotaţi cu calităţi morale se pot reuni cu alţi oameni care au şi ei, într-un fel, aceleaşi idealuri morale. Aşa cum, pe Pământ, oamenii se grupează după apartenenţa lor la o naţiune sau la alte comunităţi, tot astfel găsim că oamenii care vieţuiesc între moarte şi o nouă naştere, când ne îndreptăm privirea clarvăzătoare spre ei, se regrupează şi ei, dar după ideile şi afinităţile lor morale. Oamenii cu aceeaşi sensibilitate morală se regăsesc şi trăiesc în societate, între moarte şi o nouă naştere.

[Toni Marginean]

(partea a doua) Düsseldorf, 27 aprilie 1913

 

Apoi vine o fază a evoluţiei, în care fiecare se simte singur, chiar dacă e animat de idei şi sentimente morale. Aşa se întâmplă în cazul în care lipsesc reprezentările religioase. Într-o anumită perioadă a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, reprezentările religioase constituie o pregătire pentru o viaţă socială, în lumea suprasensibilă. Vedem că aceia care se îndepărtează de legăturile şi sentimentele religioase, sunt condamnaţi la singurătate. Oamenii care împărtăşesc aceeaşi confesiune, formează grupuri. Apoi vine o perioadă în care nu mai e suficient să fi trăit într-o comunitate religioasă şi în care omul se poate afla, încă o dată, izolat. Este o perioadă în care se petrece totuşi ceva important, între moarte şi o nouă naştere. Fie ne vom simţi singuri, în ciuda apartenenţei noastre la o comunitate religioasă, în care se află fiinţe cu aceleaşi credinţe, fie ne înălţăm la o înţelegere a tuturor sufletelor umane, indiferent de culoarea lor. Pentru această comunitate nu ne putem pregăti decât dacă dobândim o înţelegere pentru toate confesiunile religioase. Altădată, înainte de Misterul de pe Golgota, acest lucru nu era necesar, pentru că experienţele lumii spirituale erau, atunci, diferite. Dar acum este indispensabil. În acest scop, o înţelegere justă a creştinismului ne poate fi pregătitoare, căci ceea ce constituie esenţa creştinismului, nu este de găsit în nici o altă religie. Nu e corect să plasăm creştinismul printre celelalte confesiuni religioase. Este adevărat că, uneori, unele curente creştine se disting printr-o anumită îngustime de spirit dar, conceput în mod just, creştinismul este purtătorul impulsului care ne permite să înţelegem oricare altă religie. Cum a primit Occidentul, creştinismul? Să luăm cazul hinduismului. Doar rasa indiană poate adera la el. Dacă noi am fi dezvoltat în Europa o religie rasială, astăzi ar trebui să avem în faţă cultul lui Wotan. Aceasta ar fi fost religia rasială din Occident. Or, acest Occident a adoptat o credinţă care nu emană din propria sa substanţă, ci este venită din Orient. Ceea ce a fost adus nu putea acţiona decât din propria sa substanţă spirituală. Nici o religie rasială sau poporală n-ar fi putut asimila impulsul christic. Nici poporul care a cunoscut prezenţa lui Christos în sânul său, nu a putut adera la el. Aceasta este particularitatea creştinismului: că poartă în el sămânţa de a putea deveni o religie universală. Nu e locul să fim intoleranţi faţă de alte religii, dar putem spune că misiunea creştinismului nu constă în a îndoctrina oamenii. Bineînţeles că o religie care nu conţine învăţătura reîncarnării, îl face să surâdă pe orice budist. Pentru el, o astfel de religie nu poate fi corectă. Dar creştinismul corect conceput, presupune că orice om este creştin în esenţa sa lăuntrică. Dacă veţi merge către un hindus şi-i veţi spune: tu eşti hindus şi eu sunt creştin, atunci nu aţi înţeles creştinismul. Numai atunci când pot spune despre un hindus că, în esenţa sa cea mai intimă, el este un creştin la fel de bun ca mine, doar că pur şi simplu n-a avut ocazia să se familiarizeze decât cu o confesiune pregătitoare şi din care nu a ieşit încă, eu trebuind să-l fac să înţeleagă unde se întâlneşte religia sa cu a mea, atunci am înţeles creştinismul. Cea mai bună soluţie ar fi ca un creştin să-i înveţe pe indieni hinduismul şi să încerce ca această religie să progreseze, pentru ca indianul să se poată cupla la evoluţia universală. Nu vom înţelege corect creştinismul, decât dacă vom reuşi, din toată inima, să vedem în fiecare om un creştin; doar atunci creştinismul va fi religia care stabileşte treceri spre toate rasele, spre toate culorile şi toate clasele. Iată ce este creştinismul.

Acum intrăm într-o nouă epocă. Modul în care a acţionat creştinismul, în secolele trecute, nu mai are nici un efect. Noua înţelegere a creştinismului, de care avem nevoie, trebuie încă să fie elaborată, plecând de la concepţia antroposofică despre lume. Această concepţie este un instrument în slujba creştinismului. Privind diferitele religii apărute pe Pământ, se poate vedea că cea mai recentă manifestare este creştinismul. Nu mai putem crea noi religii. Fiecare dintre aceste întemeieri de religii corespundea unei epoci. Ele s-au succedat până în apogeul lor: creştinismul. Astăzi, misiunea noastră este de a perfecţiona tot mai mult, impulsurile care emană din creştinism. Din acest motiv, în mişcarea noastră de ştiinţă spirituală, încercăm mai mult ca oricând să ne interesăm, conştient şi cu iubire, de toate curentele religioase ale lumii. Ne vom pregăti astfel şi pentru perioada dintre moarte şi o nouă naştere, în care ne vom simţi izolaţi, dacă vom fi incapabili să percepem sufletele prezente acolo; să putem stabili legături cu ele. Dacă aici, pe Pământ, nesocotim hinduismul, vom remarca şi dincolo de prag, prezenţa indianului – dar nu vom putea intra în relaţie cu el.

Vedeţi, aici este vorba de perioada în care ne-am dilatat trupul astral, în aşa fel încât am devenit locuitori ai Soarelui, între moarte şi o nouă naştere. Ne răspândim în ansamblul macrocosmosului, iar atunci suntem în măsură să atingem fiinţa solară, în stadiul în care avem nevoie de iubirea universală, a genului uman. Această întâlnire cu Soarele determină următoarea consecinţă: mai întâi, pierdem posibilitatea să ne manifestăm înţelegerea faţă de toţi oamenii, dacă nu am asimilat conţinutul următoarei afirmaţii: „Acolo unde doi sau trei sunt reuniţi în numele meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”. Până într-o anumită epocă, fiinţa lui Christos se afla pe Soare. Într-un anumit fel, acolo se găsea tronul său. Apoi, El s-a unit cu Pământul. Deci pe Pământ trebuie să resimţim impulsul lui Christos; atunci îl vom putea duce cu noi şi în lumea spirituală. Dacă ajungem pe Soare, fără să fim impregnaţi de impulsul christic, nu vom găsi aici nimic altceva decât o inscripţie de neînţeles, imprimată în cronica Akasha. De când Christos s-a unit cu Pământul, aici pe Pământ trebuie să dobândim cunoaşterea lui Christos. Trebuie să ducem cu noi această cunoaştere a lui Christos; dacă nu, nu o vom putea găsi în lumea cealaltă. Când evoluăm în direcţia Soarelui, nu putem înţelege ce este înscris în cronica Akasha, dacă nu am dobândit deja, pe Pământ, cunoaşterea lui Christos. Este ceea ce a lăsat el în urmă, pe Soare. Ceea ce contează, înainte de toate, este înţelegerea lui Christos iniţiată aici pe Pământ, dacă vrem să o menţinem în lumile superioare. Multe probleme nu se clarifică, decât dacă înţelegem anumite relaţii.

Există curente teosofice care nu reuşesc să înţeleagă că impulsul christic este ca un centru de greutate în mijlocul evoluţiei lumii şi locul de unde porneşte o mişcare ascensională, continuă. Când auzim uneori spunându-se că Christos poate să apară de mai multe ori pe Pământ, este ca şi cum s-ar afirma că braţul balanţei trebuie să fie fixat în două puncte. La nivelul lumii fizice, această afirmaţie este fără sens. Tot un nonsens este şi să afirmăm, aşa cum fac unii ocultişti, că Christos trece prin reîncarnări succesive. Nu vom putea dobândi înţelegerea impulsului christic, decât înţelegând că Christos este singurul Dumnezeu care a trecut prin moarte – şi care, din acest motiv, a trebuit să coboare pe Pământ.

Oricine a căpătat, pe Pământ, o înţelegere a cine este Christos găseşte, în cealaltă lume, pe Soare, un tron care nu este gol. El poate atunci să conştientizeze şi o altă întâlnire care are loc în această perioadă: la rândul său, Lucifer vine în întâmpinarea omului, de această dată nu ca ispititor, ci ca putere care, pe drept cuvânt, trebuie să-i fie omului alături, dacă vrea să-şi găsească drumul care îi va asigura evoluţia ulterioară, în lumea spirituală. O aceeaşi calitate nu poate fi nefastă, decât când se manifestă undeva unde nu este locul ei. În lumea fizică, Lucifer ţese relaţii care sunt nefaste. Dar, după moarte, începând cu sfera solară, Lucifer trebuie să fie în serviciul omului. Omul trebuie să-l întâlnească pe Lucifer. Omul trebuie să-şi urmeze drumul între Lucifer şi Christos. Christos îi apără omului viaţa lăuntrică, veghează asupra calităţilor sale sufleteşti, cu tot ce a acumulat acest suflet, în cursul încarnărilor precedente. Misiunea lui Lucifer este de a ajuta omul să înveţe să se slujească, în mod just, de puterile care emană de la alte entităţi ale ierarhiilor, pentru a-şi pregăti noua sa încarnare. Nu are importanţă când, dar va veni momentul în care omul va trebui să se decidă, pentru prima dată, în care colţ al lumii şi în ce ţară va avea loc, viitoarea sa încarnare. Acest lucru va trebui fixat de la jumătatea călătoriei dintre moarte şi o nouă naştere. Hotărârea locului şi ţării în care se va reîncarna sufletul este chiar prima decizie care trebuie luată cu mult timp înainte.

Omul se pregăteşte pentru asta, stabilind aici deja legături cu lumile superioare. Dar el trebuie să fie sprijinit de către Lucifer. El preia atunci, într-un anumit fel, de la anumite entităţi ale ierarhiilor superioare, forţele care-l direcţionează la momentul determinat înspre locul determinat.

Să vedem împreună un excelent exemplu: venirea lui Luther pe Pământ a trebuit să fie pregătită din secolele VIII–IX. Din acest moment, trebuiau deja să fie îndreptate forţele spre poporul în care era chemat să-şi desfăşoare acţiunea. Trebuia ca Luther să contribuie la determinarea momentului şi locului reîncarnării sale. Prin faptul că omul îl poartă în sufletul său pe Christos, el păstrează ceea ce a dobândit prin munca sa. Dar omul nu are încă maturitatea necesară ca să ştie unde se va putea realiza cel mai bine, karma sa. Pentru aceasta este necesar ajutorul lui Lucifer.

Se scurge apoi o nouă perioadă. Viitoarea sarcină va fi de o importanţă tulburătoare, căci e vorba de a decide trăsăturile de caracter ale cuplului care trebuie să dea naştere unei fiinţe, într-un loc determinat şi la un moment dat. Toate acestea trebuie hotărâte cu mult timp înainte. Prin urmare, cu mult timp înainte de naşterea unui om, anumite ierarhii superioare, asistate de Lucifer, trebuie să facă anumite pregătiri, într-o întreagă succesiune de generaţii. Pentru Luther, din secolul X–XI au trebuit să fie aleşi strămoşii apţi să formeze un cuplu care să poată asigura naşterea acestei personalităţi. Ştiinţele fizice cred că omul moşteneşte calităţile de la strămoşi. În realitate, omul însuşi acţionează din lumile suprasensibile, asupra calităţilor strămoşilor. Suntem oarecum noi înşine răspunzători de ceea ce au fost străbunicii noştri. Bineînţeles, omul nu poate determina toate însuşirile strămoşilor, dar trebuie neapărat să existe printre ele, cele de care vom avea nevoie mai târziu. Ceea ce am moştenit de la strămoşi a fost revărsat, mai întâi, de către noi, în ei.

Aşadar, mai întâi stabilim locul şi momentul naşterii. Apoi ne alegem linia strămoşilor. În realitate, ceea ce numim iubirea copiilor nu este altceva decât manifestarea legăturii care se stabileşte cu ceea ce s-a format şi dezvoltat, timp de secole, din lumea suprasensibilă. În momentul concepţiei, omul primeşte forţele care contribuie la formarea corpului său – îndeosebi a capului şi a formei generale a corpului. Trebuie să ştim că, din acest moment, munca cea mai intensă vizează, înainte de toate, structura internă a capului şi mai puţin cea a mâinilor, picioarelor şi a trunchiului; munca priveşte mai ales capul, acolo unde el se uneşte cu trunchiul. Pe acestea noi le cizelăm şi le fasonăm. Această muncă va continua după naştere. Dar, mai întâi, inserăm totul în trupul astral. În astral ne pregătim forma capului. Astfel că ajungem chiar să putem spune: în ultimă instanţă, noi formăm în modelul astral, care se va uni cu forma corporală, ceea ce mai apoi va da forma craniului. Fiecare om are o formă individuală a craniului. Acţiunea de cizelare se prelungeşte până în forma creierului. Ceea ce ne este dat apoi pe Pământ, prin ereditate, corespunde în fond la ceea ce, prin substanţa sa, se poate uni cu ceea ce aducem cu noi, din lumea suprasensibilă. Imaginaţi-vă pentru un moment, că ceea ce vine din lumea suprasensibilă se prezintă ca o cupă; apa care o umple emană din substanţa ereditară. Ceea ce este transmis ereditar nu furnizează decât ceea ce corespunde particularităţii sistemului nostru corporal, mai mult sau mai puţin dependent de sistemul nervos şi de sistemul sanguin. Faptul că avem o osatură voluminoasă şi puternică, sau delicată şi fragilă, depinde mult mai mult de ereditate decât de forţele pe care le primim de la puterile chemate să ne pregătească fiinţa. Individualitatea care trebuie să se nască la un moment dat şi într-un loc determinat, pentru a-şi împlini karma, va fi născută de oameni cu oase puternice sau cu părul blond, ş.a.m.d.; asta depinde de linia ereditară. Dacă teoria fizică asupra eredităţii ar fi adevărată, oamenii s-ar naşte cu un sistem nervos diminuat şi cu nişte caricaturi de mâini şi de picioare.

Numai privirea clarvăzătoare este cea care ne permite să vedem ceea ce e cu adevărat semnificativ. Vreau să povestesc un caz. M-am întâlnit cu un om atins de hidrocefalie. Era foarte diferit de ceilalţi membri ai familiei. De ce era hidrocefal? Pentru că un consiliu care reunea fiinţe superioare – bineînţeles, cu Lucifer împreună – decisese cam aşa: acest om trebuie să se nască tocmai în acest loc, pentru că acolo va găsi cuplul cel mai adaptat. Dar el nu şi-a putut influenţa corect linia strămoşilor, astfel încât să poată produce substanţa necesară osificării capului. Numai în cursul existenţei, va trebui el să-şi adapteze creierul după structură. Acest om nu a putut găsi posibilitatea de a-şi pregăti strămoşi, în aşa fel încât să-şi osifice corect capul.  

Acestea sunt lucruri foarte importante, care ne permit să descoperim, ca să spunem aşa, tehnica necesară încadrării noastre în lume. Când ştiinţele moderne vor accepta să ţină cont de asta, vom simţi intervenţia lumilor superioare.

Urmându-ne drumul împreună cu Lucifer şi cu Christos, ajungem în raportul corect, necesar evoluţiei noastre.

În viaţa de după moarte, trebuie mai întâi să depăşim pericolele singurătăţii; pentru asta trebuie să cultivăm relaţiile cu ceilalţi oameni, veghind să stabilim legături morale, legături religioase. Apoi, lucrăm la elaborarea noului om care este chemat să se încarneze; atunci, sarcina este să ne ocupăm de noi înşine, mai mult decât de lumea înconjurătoare.

Dacă omul a trecut prin aceste etape în care a putut cultiva legături sociale, dar apoi s-a închis în singurătate, în el urcă un fel de dorinţă de moarte. Ce semnifică acest dor? Este dorinţa de a cădea în inconştienţă. Dar nu devenim inconştienţi, ci cădem în singurătate. În lumile superioare nu mai avem de-a face cu probleme de substanţă, ci cu probleme de conştienţă. Singurătatea înseamnă o nevoie de estompare, temporară, a conştienţei. Este ceea ce se întâmplă cu sufletele care nu întreţin relaţii cu alte suflete. Dar dincolo de prag, moartea nu există.

Pe Pământ, omul are o viaţă ritmată de veghe şi somn; de cealaltă parte a pragului, el trăieşte când retras în sine, când în societate cu alte suflete. El cunoaşte acolo o alternanţă ritmică între singurătate şi viaţa în societate. Iar modul în care se desfăşoară această viaţă, în lumea superioară, depinde de modul cum ne-o pregătim aici jos, aşa cum am arătat mai înainte.

S-a pus o întrebare, dacă se poate face lectură şi celor decedaţi la naştere, sau în copilărie.

Răspunde R. Steiner:

Numai aici, pe Pământ, există copii. Uneori, clarvăzătorul vede că o fiinţă umană, decedată la o vârstă fragedă, este în lumea spirituală, o individualitate mai puţin copil decât un om mort, de exemplu, la optzeci de ani. Nu putem folosi aceeaşi măsură.

Am arătat cândva cum trebuie interpretat, din punct de vedere ocult, tabloul numit de obicei «Şcoala din Atena». Recent, am cunoscut o fiinţă decedată la o vârstă fragedă. În cursul comunicărilor noastre, el m-a făcut atent la gândurile lui Rafael, care s-au păstrat în acest tablou. Acest copil mi-a explicat că, în grupul situat în faţă, la stânga, o parte fusese repictată. Partea retuşată este cea pe care figurează câteva cuvinte. Acum, acolo se află o teoremă matematică. La început, acolo fusese un citat din Evanghelii! Vedeţi deci că un astfel de „copil” poate fi o fiinţă foarte evoluată, aptă să ne reveleze detalii la care nu se ajunge cu uşurinţă.

Mi-ar plăcea deci să vă răspund: da, se poate face foarte bine lectură şi pentru copiii decedaţi.

[Toni Marginean]

Dezvăluirile generalului de securitate Aurel Rogojan despre 1989

 

 

Generalul de brigadă (rez) SRI Aurel I Rogojan, a fost sef de cabinet al generalului Iulian Vlad.

Aurel I. Rogojan este general de brigadă ® în rezervă şi a lucrat 36 de ani în serviciile secrete

ale României. S-a născut în judeţul Bihor, în 1949, şi a absolvit ca şef de promoţie Şcoala Militară de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne,specializarea contraspionaj. De asemenea, a absolvit Facultatea de ştiinţe juridice a Universităţii Bucureşti şi cursuri postuniversitare în specializările criminologie şi psihopedagogie. În perioada 1977-1985 a fost şeful de cabinet al secretarului de stat în Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului –generalul Iulian Vlad-, iar apoi a fost şeful Serviciului Independent Secretariat-Juridic al Departamentului Securităţii Statului. A activat în

_{serviciilede informaţiipânăînanul2006.}

 

I – După căderea Zidului Berlinului şi evenimentele din decembrie 1989, neorevizioniştii unguri, mai cu seamă cei din conducerea Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, credeau în iniminenţa abolirii Tratatului de la Paris (Trianon, 4 iunie 1920).

În seara zilei de 21 decembrie 1989, când i-am raportat ministrului secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului, domnul general-colonel Iulian N. Vlad, sinteza situaţiei operative, am început prin a enunţa concluzia: “Ardealul, pe arcul carpatic, este prins într-o centură de foc şi violenţe”.

În intervalul orar 18.00 – 20.00, pe baza datelor de ultim moment, transmise telefonic de către şefii structurilor judeţene de informaţii, se conturase o situaţie cât se poate de îngrijorătoare.

În judeţele Timiş, Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Alba, Sibiu şi Braşov, agenţii diversiunilor stradale violente au creat condiţiile propice ocupării sediilor comitetelor judeţene ale PCR şi ale consiliilor populare judeţene, ale securităţii şi miliţiei, după ce, cu o zi înainte, şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşă, a demobilizat grupările de forţe ale Armatei din zonă.

Violenţe fizice, atacuri armate, incendieri, devalizări de bunuri şi documente, sustrageri de arme prin efracţie şi folosirea lor în scopul provocării forţelor de ordine, instigări la linşaj şi crime, comiterea de asemenea acte erau semnalate din judeţele menţionate. În judeţul Timiş, pentru crearea de panică, după lăsarea întunericului, s-a recurs la incendierea unor depozite de fâneţe, vâlvătăile fiind vizibile şi dincolo de frontieră.

Culoarul spaţial creat de aceste evenimente coincidea cu principala direcţie geografică strategică pe care planificatorii unei invazii externe o aveau în vedere pentru izolarea întregului Ardeal – Poarta Mureşului, cu cele doua variante. Una, de la Arad, prin Lipova, urmează cursul râului Mureş, străbătând culoarul Lăpugiu ajunge la Deva şi Hunedoara şi de-acolo prin culoarul Orăştiei la Sibiu-Făgăraş-Braşov-Miercurea Ciuc şi Sebeş-Alba Iulia-Tg.Mureş-Bistriţa. A doua, de la Timişoara, urmează cursul râurilor Timiş sau Bega, prin Lugoj, Caransebeş, apoi culoarul Bistrei, străbătând astfel pasul Poarta de Fier a Transilvaniei şi ieşind în Ţara Haţegului, face joncţiunea cu prima variantă în culoarul Orăştiei..

În ziua de 21 decembrie 1989 s-a reuşit crearea unei enclave secesioniste în întregul Banat, dar şi în cele două judeţe vecine din est, prin care se putea controla întreg arealul de pe direcţia operativă Poarta Mureşului: Hunedoara şi Sibiu. (1)

Anterior, structurile teritoriale ale Departamentului Securităţii Statului din Arad, Timiş, Caraş Severin, Cluj, Braşov, Covasna ş.a. raportaseră o stranie intensificare a turismului fără obiective turistice, din trei state vecine: Uniunea Sovietică, Iugoslavia si Ungaria.

Aşa de exemplu, în decembrie 1988 au intrat în România 30.879 turişti sovietici, iar în decembrie 1898 au fost 67.530!

În zilele premergătoare datei de 16 decembrie 1989, Serviciul teritorial de contraspionaj de la Timişoara a sesizat intrarea în judeţ, dinspre Iugoslavia, a numeroase coloane de câte 20-30 de autoturisme cu paşapoarte ori documente de călătorie emise în Uniunea Sovietică, respectiv Ungaria, numărul ocupanţilor acestora crescând de la câteva sute până la ordinul miilor. Aceştia nu au solicitat cazare hotelieră, preferând să se răspândească prin oraşe şi să stea în autoturisme.

În fapt, cu începere din luna octombrie 1989, aceşti turişti speciali au realizat o acoperire a teritoriului României, asigurându-se un rulaj zilnic de minim 30.000 pe persoane. În retrospectiva istorică, nu este un fapt fără prededent. Şi celebrul Stieber, spionul şef al Kaiserului, înaintea invaziei militare prusace din 1870, ocupase Franţa cu cca. 70.000 de “gastarbeit” (“muncitori oaspeţi”), în realitate agenţi cu misiuni de pregătire şi înlesnire a cuceririi, administrării şi controlului teritoriului francez, în timpul şi după terminarea razboiului.

În mentalul colectiv maghiar, evenimentele din decembrie 1989, în mod special circumstanţele cu semnificaţie neechivocă de la Timişoara, au fost percepute şi ca o mişcare naţională proprie, dovada fiind, pe de o parte, explozia exceselor xenofobe împotriva românilor, iar, pe de altă parte, escaladarea separatismului etnic, în formele şi modalităţile care au amorsat conflictul interetnic din 19-20 martie la Târgu Mureş.

Neorevizionismul ungar – vârful de lance al “reformarii” sistemului politic din România Organizaţia “România Liberă”, creată în septembrie 1987 de Brigada “România” a Securităţii Republicii Populare Ungaria – în numele unui comitet condus de economistul Marin Roşca, plecat din Timişoara – a fost de factură mediocră sub toate aspectele, fiind manipulată de “Forumul Democrat Maghiar”. Conştienţi că “Ardealul nu poate fi obţinut fără români”, revizioniştii unguri au căutat dintotdeauna să-şi atragă sprijinul măcar al unei părţi a populaţiei majoritare, iar organizaţia “România Liberă” de la Budapesta trebuia să devină expresia acelui sprijin.

Fără a sesiza capcana neorevizioniştilor unguri, lideri ai “Uniunii Mondiale a Românilor Liberi” – îndeosebi Doru Novacovici şi Sandu Pobereznic, poate determinaţi şi de cei sub ale căror auspicii a apărut UMRL – au acceptat să patroneze organizaţia “România Liberă” împreună cu oficiali de la Budapesta, între care Imre Pozsgai, unul dintre autorii “revoluţiei de palat” care, la începutul anului 1988, l-a dislocat pe János Kádár şi, pentru scurtă vreme, s-a aflat în echipa conducătoare, înlocuită la rândul ei de Károly Grósz.

La 8 iulie, are loc la Bucureşti întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, prilej cu care, într-o întrevedere bilaterală, facilitată de Gorbaciov, conducerea ungară – Nyers Rezső, Németh Miklós şi Horn Gyula – susţine că Transilvania nu aparţine României şi ameninţă că va internaţionaliza problema maghiarilor din România. Anterior, în decembrie 1988, conducerea duală iugoslavă – Loncear şi Dizdarevici – a avut un shimb de replici acuzatoare cu Nicolae Ceauşescu în chestiunea Banatului, urmată de întreruperea întâlnirilor bilaterale anuale.

În august 1989, agenţi de informaţii ai Departamentului Securităţii Statului (DSS), infiltraţi în cantonamentele speciale paramilitare din Ungaria, raportează primele date în legătură cu pregătirea unor formaţiuni de luptă (gherilă urbană) care aveau misiunea de a acţiona în România pentru crearea pretextelor unor evenimente în consens cu evoluţiile din Polonia şi Ungaria, ulterior şi din Cehoslovacia, R.D. Germană şi Bulgaria, convenite, pe de o parte, de Mihail Sergheevici Gorbaciov şi George Herbert Bush şi, pe de altă parte, de François Mitterrand şi Helmuth Kohl, având şi binecuvântarea Sanctităţii Sale, Ioan Paul al II-lea, Pontiful Vaticanului.

Organizaţia România Liberă şi UMRL au fost paravanul sub care AVO (acronimul Securităţii R. P. Ungară) au organizat formaţiuni paramilitare pe care le-au instruit în tabăra (cazarma militară) de la Bicske, pentru “acţiuni viitoare de gherilă urbană în România”. Instructorii erau unguri originari din România, dar aceştia acţionau doar ca intermediari ai unor servicii speciale. Noul conducător al României Libere şi al grupului – de cca. 400 de membri – instruit era tehnicianul petrochimist Manea Gheorghe, iar din partea UMRL asista Sandu Pobereznic. Subzistenţa grupului era asigurată de organizaţii revizioniste maghiare, de UMRL şi de Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, care avea deja un

birou în Ungaria.

În subsolul cazărmii de la Bicske se tipărea o parte din materialele de propagandă pentru a fi trimise în România, cu scopul de a se determina apariţia unor nuclee interne ale organizaţiei România Liberă. O altă parte a materialelor de diversiune propagandistică era pregătită în tipografiile Partidului Muncitoresc Socialist Ungar şi ale AVO (Securitatea de Stat a Ungariei) şi difuzată de aceasta din urmă.

Pe cale de consecinţă a celor relevate, agenţi curieri ai mişcărilor “solidarnosc” din Polonia, ai “forumurilor civice” din Ungaria, Cehoslovacia şi R.D. Germană sunt interceptaţi şi anchetaţi, în plenitudinea îndeplinirii misiunilor de racolare şi fixare a sarcinilor ce reveneau “revoluţionarilor aleşi pentru provocarea surprizelor strategice (politice) planificate”. Ei aveau să recunoască cine sunt, de unde au venit şi cu ce scop, precum şi gradul de îndeplinire a misiunilor; mai puţine detalii, însă, privind elementele operaţionale – consemne, parole, sisteme secrete de comunicare prin care urma să se realizeze mobilizarea persoanelor care urmau să-şi asume riscurile provocării şi conducerii (dirijării) evenimentelor amorsate.

În toamna anului 1989, emisarii realizaseră contacte şi constituiseră puncte de sprijin în Alba Iulia, Arad, Braşov, Bucureşti, Caransebeş, Cisnădie, Cluj, Constanţa, Craiova, Cugir, Iaşi, Lugoj, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara… (ordinea este cea alfabetică, dar lista nu este completă).

Se impune o menţiune. Contactele au fost mult mai numeroase decât punctele de sprijin efectiv create, ele având ca scop şi punerea Securităţii pe piste false. Ipotetic, fiecare contact trebuia să treacă printr-un filtru, până a se stabili că este o derută. Amestecul premeditat al contactelor întâmplătoare cu cele de creare a punctelor de sprijin a fost o tactică prin care s-a îngreunat identificarea şi controlul acestora din urmă.

Fiecare emisar acţiona “multiplu de zece”, iar fiecare nou membru căuta alţi zece. În Bucureşti s- au vizat recrutări, inclusiv din rândurile elevilor de liceu, cu care se realizau întâlniri de instruire în parcuri. “Instructorii” erau persoane recent revenite în ţară. Unii părinţi îngrijoraţi s-au adresat Biroului de Informaţii, Sesizări şi Reclamaţii al Ministerului de Interne.

În zilele de foc din decembrie 1989, am avut confirmarea deplină a misiunilor acelor emisari. Cele mai multe oraşe-ţintă ale curieratului lor au fost cuprinse, în după-amiaza zilei de 22 decembrie, de furia unor revolte, aparent ilogice, în care, iniţial, interlopi periculoşi – terorizând unităţile de Securitate şi Miliţie (din înalt ordin subordonate comandamentelor judeţene militare de apărare, urmare a stării excepţionale instituite) – s-au transformat ad-hoc în “revoluţionari profesionişti”

Agenţii propagandişti ai spionajului ungar din judeţele Covasna, Mureş şi Harghita au lansat zvonuri despre pericolul intervenţiei Securităţii pentru “represalii şi restabilirea vechii ordini”. Sub imperiul incitărilor provocatoare externe, persoane autohtone s-au dedat la acţiuni armate şi alte violenţe împotriva personalului din structurile judeţene ale Ministerului de Interne, fiind ucişi – în mod bestial – mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri, între care maiorul (colonel post-mortem) Aurel Agache, la Târgu Secuiesc, locotenet-colonelul Dumitru Coman, fost şef al Securităţii municipiului Odorheiul Secuiesc, precum şi patru subofiţeri. Alţi 27 de ofiţeri şi subofiţeri au fost agresaţi, suferind vătămări corporale ce au necesitat lungi perioade de spitalizare.

Începând cu data de 22 decembrie 1989, au fost devastate ori distruse 34 de sedii ale securităţii şi miliţiei, dintre care cele din Odorheiul Secuiesc, Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, T.F. Miercurea Ciuc, comunele Brădeşti, Ciumani, Zetea şi Secuieni au fost incendiate.

În ziua de 22 decembrie 1989, maiorul de miliţie (ridicat post-mortem la gradul de colonel) Aurel Agache – şef al miliţiei economice din Târgul Secuiesc – a fost ucis în chinuri groaznice (desfigurat cu o rangă, scos cu forţa din farmacie, smuls de pe targă şi aruncat din salvare) de către mai mulţi cetăţeni de etnie maghiară, cadavrul fiindu-i batjocorit, apoi, în faţa soţiei (de etnie maghiară) şi a copiilor minori.

Cum generalul Vlad a fost chemat, în seara zilei de 21 decembrie, în sediul Comitetului Central, am asigurat preluarea rapoartelor operative telefonice ale şefilor unităţilor judeţene (municipale şi orăşeneşti, unde existau structuri locale) ale DSS, transmise la cabinetul şefului departamentului. Invariabil, la apelurile “Suntem atacaţi, ne dau foc, ce facem?”, răspunsul era standard: “Solicitaţi sprijin comandamentului judeţean de apărare!”. Când şeful Securităţii judeţului Sibiu, locotenent-colonelul inginer Theodor Petrişor, a primit această soluţie, mi-a spus să aştept un moment şi să ascult. A deschis, probabil, fereastra şi a orientat receptorul telefonului spre exterior. Am auzit un tir infernal, şuierături şi răpăit de gloanţe cum numai în filmele de război auzisem. “Cine trage?” – l-am întrebat. “Cei la care ne trimiteţi să ne apere!” – a fost răspunsul.

În sinteză, când generalul Vlad a cerut să fie informat despre situaţia din ţară, i-am raportat că pe linia Timişoara – Reşiţa – Caransebeş – Alba Iulia (Cugir) – Sibiu – Braşov, Banatul şi Transilvania sunt încercuite de focarele unor violenţe extreme, ale căror ţinte erau sedii ale Securităţii şi Miliţiei, unele fiind atacate, incendiate, cu evidenta intenţie ca ocupanţii lor să fie arşi de vii. Am mai menţionat că, aşa cum se prezintă situaţia, Banatul şi Transilvania par a fi izolate de restul ţării şi i-am prezentat succint ce s-a comunicat din fiecare judeţ. S-a interesat dacă sunt probleme la Târgu-Mureş, în Harghita şi Covasna. Acolo însă era o linişte suspectă şi se aştepta ca, în următoarele două zile, la Odorheiul Secuiesc şi în alte localităţi să se dezlănţuie evenimente de un tragism cutremurător…

Locotenent-Colonel (Rez) Mircea Buie – mărturia unui condamnat la moarte prin spânzurare de extremiştii unguri.

Atrocităţi horthyste în Odorheiul Secuiesc

Neorevizionismul maghiar s-a manifestat cu putere în Harghita şi Covasna. Avea să o constate pe propria-i piele, Mircea Buie, un tânăr ofiţer de securitate pe care evenimentele din 1989 l-au prins activând la Odorheiu Secuiesc.

Mircea Buie a scăpat ca prin minune de spânzurare, doar şansa făcând să se rupă creanga de care îl agăţase un grup de extremişti maghiari. Mărturisirea lui e cutremurătoare.

„În 1989 aveam semnale clare de intensificare a contactelor revizioniştilor maghiari cu anumiţi oameni din zonă. Astfel, Sándor Csoóri – preşedintele Federaţiei Mondiale a Ungurilor şi, apoi, lider al Frontului Democrat Maghiar – ţinea legătura cu profesorul Katona Ádám şi cu actorul Bartha Mihály Levente (ulterior, acesta a emigrat în Ungaria şi s-a înscris în partidul condus de Csoóri). Rolul lor era să atragă intelectualii de vârf din Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc, sub pretextul luptei împotriva asimilării şi afirmării secuilor (ultima temă a şi revenit la modă). La o cabană din zonă aveau loc întâlniri la care mai veneau scriitorul Sütő András (plecat şi el în Ungaria, după evenimentele de la Târgu Mureş) şi fratele lui László Tőkés. În ce-l priveşte pe Sütő András, acesta şi-a îndesit vizitele la Consulatul Maghiar din Cluj, iar după desfiinţarea acestuia, la Ambasada Ungariei de la Bucureşti, în acelaşi timp fiind contactat şi de alţi diplomaţi străini acreditaţi la Budapesta. Mai ales diplomaţi maghiari, britanici şi francezi şi-au intensificat prezenţa în Harghita şi Covasna. Că lucrurile au fost pregătite cu atenţie, o demonstrează şi faptul că, în 23 decembrie, a şi apărut pe piaţă un ziar în limba maghiară. De altfel, din primăvara anului 1989, în zonă au apărut şi ruşii, câte 2-3 într-un autoturism Lada. A crescut şi numărul celor care fugeau în Ungaria („evazionişti” – cum le spuneam), majoritatea mergând să se pregătească în tabăra de la Bicske.

 

Zilele de 20-21 decembrie au fost marcate de provocări: au fost incendiate depozitele de fân de la CAP-urile din Zetea şi Dealu (localităţi de lângă Odorheiu Secuiesc), precum şi depozitul fabricii de mobilă de lângă gara oraşului (dintr-un tren s-a aruncat o sticlă incendiară pe acoperişul de plastic al depozitului). În dimineaţa zilei de 22 decembrie, am predat armele la fişet, conform ordinului generalului Iulian Vlad. Comandantul Securităţii din Odorheiu Secuiesc, locotenent- colonelul Dumitru Coman a dat ordin ca nimeni să nu părăsească sediul (aveam sediu comun cu Miliţia, noi la etaj, ei la parter). Eu am primit sarcina să aduc nişte paturi şi saltele de la internatul liceului. Când mă întorceam cu ele, la radio s-a anunţat sinuciderea lui Milea. Pentru a întări siguranţa sediului a fost adus un pluton din trupele de securitate. Cam la o oră după discursul lui Mircea Dinescu de la televiziune, în faţa sediului s-au adunat protestatari. La început au fost paşnici, apoi au început să spargă geamurile şi să agreseze miliţienii care intrau sau ieşeau din sediu. În depozitul de la parter al Miliţiei se aflau aparate video confiscate din dispoziţia fostului şef al Miliţiei de la cetăţenii care contraveniseră dispoziţiilor legale. Protestatarii au spart

depozitul ca să-şi recupereze aparatele.

În jurul orei 16.00, plutonul de securitate a primit ordin să se retragă în cazarma de la Gheorgheni. Am profitat de situaţie pentru a salva documentele. Am deschis şi golit fişetele şi am pus documentele în camionul cu soldaţi, iar peste ele s-au aşezat militarii, mascându-le. Camionul a reuşit să plece, după ce s-a negociat cu un tractorist care blocase poarta cu tractorul. Astfel, documentele au fost salvate şi ulterior recuperate.

În sediul de la etaj al Securităţii rămăsesem câţiva ofiţeri: eu (Mircea Buie – n.n.), Ioan Trifu, Dan Coţofană, Dan Petrariu şi comandantul, locotenent-colonelul Dumitru Coman. Între timp, protestatarii au devastat parterul şi l-au incendiat. Din cauza fumului, am ieşit în curtea din spate, unde se aflau garajele. Dialogam cu manifestanţii, îndemnându i la calm şi repetând: „Nu vrem sânge!” Se aduna tot mai multă lume. În jurul orei 18.00 a sosit un grup de oameni băuţi şi violenţi. Îmi reproşau că sunt ofiţer de securitate. Un tânăr cam la 30 de ani, îmbrăcat în costum popular secuiesc – liderul acelui grup – m-a întrebat dacă-s român sau maghiar. Am minţit, spunând că tata e român, iar mama unguroaică. Tânărul a fost tranşant: „Nu corespunde. Executaţi-l!” Pe lângă cei ce incitau la violenţă (vezi Kapdebó – directorul Şcolii de şoferi amatori din Odorheiu Secuiesc), existau şi îndemnuri la calm şi la renunţarea la acte de violenţă, venite chiar de la etnici maghiari (cum a fost Iosif Pető, viitor prosper om de afaceri).

După ce s-a dat sentinţa „executaţi-l”, am fost luat cu forţa şi scos din incinta sediului, care se afla lângă un complex alimentar, de care era despărţit de o stradă mărginită de castani. Cineva din mulţime a strigat: „Să-l spânzurăm!” Imediat au adus de la alimentară o frânghie şi o ladă de ambalaj de la sticle. Au legat frânghia de creanga unui castan, m-au urcat pe ladă şi mi-au pus ştreangul de gât. Apoi au tras lada. Însă, creanga a cedat şi s-a rupt. În acel moment, s-a creat o busculadă, provocată de un grup de karatişti, antrenaţi de inginerul Mika Domokos (şeful unei prospere ferme agricole de lângă oraş). Ei m-au înconjurat, mi-au scos funia cu tot cu restul de creangă şi m-au condus în interiorul depozitului Peco din apropiere. Oricât m-au protejat, tot am fost lovit în cap cu o sticlă de un litru. Dar am scăpat. Cum rana la cap era destul de adâncă, am fost dus prin spate la spital, unde am rămas într-un fel de “arest medical”, răstimp în care (în seara zilei de 22 decembrie) mi-a fost spartă şi devastată locuinţa.

În spital am mai găsit 3-4 miliţieni şi un ofiţer de securitate, care fuseseră grav bătuţi. Mai era şi o persoană din Zetea, care se alesese cu o plagă împuşcată, după ce fusese omorât adjunctul şefului de post din localitate. Tragică a fost şi moartea şefului de post din Dealu – Liviu Cheochişan – tatăl unui băieţel de doi ani. În seara zilei de 22 decembrie a fost luat din locuinţă, scos în faţa sediului şi bătut până la inconştienţă. Apoi au turnat ţuică pe el şi i-au dat foc. La Cristuru Secuiesc, un miliţian a fost omorât de rromii pe care-i cercetase pentru diferite infracţiuni. A avut de suferit şi preotul ortodox Călugăru – acuzat că-i protejează pe ofiţerii de securitate. De aceea, l-au căutat şi la biserică şi la casa parohială.

Şi destinul locotenet-colonelului Dumitru Coman a fost crunt. După apariţia lui Dinescu la TVR, soţia acestuia l a rugat să vină acasă. A refuzat-o, rămânând în sediu, la datorie, şi liniştind-o că nu are de ce să se teamă. (Într-adevăr, era perceput ca un om de treabă şi era chiar îndrăgit în oraş). Ultima dată l-am văzut înainte ca eu să fiu dus la spânzurat, el rămânând în curtea cu garajele. Când eram internat, Venczel, directorul spitalului, mi-a spus: „Îmi pare rău, dar pentru şeful dvs. n-am putut face nimic, decât să constat decesul.” Am aflat că Dumitru Coman a fost scos în stradă, omorât în bătaie şi apoi aruncat în curtea spitalului.

Criminalistul miliţiei, Pop, mi-a spus că Dumitru Coman nu mai avea nici un os întreg. Se ştie cine l-a ucis, există înregistrări video şi martori. Dar toţi ucigaşii de etnie maghiară au fost puşi ulterior în libertate, în urma demersurilor pe la forurile europene, întreprinse de fruntaşul UDMR, György Frunda.

Întâlnindu-mă prin 1990 cu . Vadim Tudor, care-mi cunoştea povestea, acesta m-a întrebat ce gândeam în momentul în care eram cu ştreangul de gât. Răspunsul meu poate l-a surprins. Mă gândeam să nu mă desfigureze prea mult, ca să mă poată înmormânta ai mei în sicriu descoperit. Nu le-am povestit părinţilor mei prin ce-am trecut. Au aflat despre păţania mea de la televizor, când se prezentau rezultatele comisiei parlamentare asupra evenimentelor din 17-24 decembrie 1989 din Covasna. Când a auzit toată grozăvia, mama a scăpat tava din mână.

În Evul Mediu scăpai de spânzurătoare dacă o femeie te cerea de soţ. Eu am scăpat altfel. Poate nu întâmplător, am fost pasionat de dendrologie (înainte de a fi ofiţer am lucrat în silvicultură). Peste ani, m-am întâlnit cu un fost coleg, care m-a întrebat dacă mai ştiu ceva dendrologie. Şi, ca să se convingă, m-a întrebat care e cea mai valoroasă specie de la noi. I-am răspuns că nu mai e stejarul, ci castanul sălbatic. Căci, dacă m-ar fi spânzurat de un stejar, acum îmi aduceai flori la mormânt.”

Tratatul de la Paris din 1920, precum şi cel care a marcat încheierea celui de al Doilea Război Mondial şi-au pierdut din efectele lor în ceea ce a privit divizarea Germaniei, uniunea ceho- slovacă şi Iugoslavia.

Dezmembrarea României, deşi anticipată, în fel şi chip, chiar şi printr-o uniune statală româno- ungară, chestiune despre care nu s-a vorbit decât în surdină, fiindcă stârnea amintirea, mai puţin plăcută, a episodului în care o parte a aristocraţiei ungare oferise coroana Sfântului Ştefan regelui Ferdinand al României, a întârziat să se împlinescă.

Deziluziile pentru această neîmplinire au fost exprimate de Tokes Lazslo, la 24 de ani de la evenimente. Potrivit “Agerpres”, preşedintele Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), europarlamentarul Laszlo Tokes, a declarat, duminică (15.12.2013) la Timişoara, că “în România, la 24 de ani de la Revoluţie, este nevoie de o nouă schimbare de regim (…) ‘libertatea dobândită este şubredă (…) este nevoie de o nouă schimbare de regim în România, dar avem nevoie şi de o schimbare de regim şi pe tărâmul politicii minoritare, pentru că până acum nu am reuşit să obţinem ce ni se cuvine (…).’Noi vrem să continuăm această schimbare de regim şi ne dorim ca solidaritatea să existe în continuare’ (…)”.

 

II – Cronica evenimentelor planificate

Anul operativ 1989 a început cu o trădare. Şeful sectorului spionaj în spaţiul european de limbă germană, Liviu Turcu, se foloseşte de ocazia unei misiuni externe pentru a se preda CIA. Era punctul terminus al trădărilor post-pacepiste care, toate la un loc, au adus prejudicii mai mari decât cele determinate de marşrutizarea politică (n.r. – termen folosit în domeniul serviciilor de informaţii şi care înseamnă orientarea unui agent către un alt obiectiv decât cel avut până la momentul respectiv) a lui Pacepa în braţele spionajului şi contraspionajului Statelor Unite ale Americii.

În Centrala Spionajului Român, generalul Aristotel Stamatoiu a încercat să “tragă de timp”, amânând – de comun acord cu şeful contraspionajului extern, generalul Ioan Moţ – raportarea exactă şi completă a evenimentului contrainformativ de o gravitate excepţională. Probabil, ei sperau că Liviu Turcu are de depăşit vreo situaţie de risc, după care se va întoarce. Verificările ulterioare aveau să scoată în evidenţă serioase incompatibilităţi ale lui Liviu Turcu cu sistemul de valori şi disciplina specifice spionajului. De la noi sau de aiurea.

La scurt timp după trecerea în tabăra adversă, Liviu Turcu a devenit protagonistul unor operaţiuni de propagandă politică cu obiectice foarte transparente, dintre care menţionez: cultivarea animozităţilor între Centrul de Informaţii Externe şi structurile Securităţii Interne ale Departamentului Securităţii Statului, între Departamentul Securităţii Statului şi celelate structuri ale Ministerului de Interne, între Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, între toate acestea la un loc şi societate, în ansamblu.

Anterior se mai consumase un alt act de trădare, al unui operativ de rang mediu din contraspionajul extern, care a răspuns succesiv de mai multe spaţii occidentale şi cunoştea o parte însemnată a sistemului contrainformativ extern, cu greu reconstituit după trădarea lui Pacepa şi repararea unora dintre erorile deciziilor luate imediat după această gravă trădare.

Trădarea lui Liviu Turcu a avut loc cum nu se putea mai prost, tocmai în perioada şedinţelor anuale de bilanţ. Tăvălugul analizelor şi evaluărilor critice ale şefului DSS, generalul Iulian Vlad, a spulberat orgoliile unor veleitari din spionajul şi contraspionajul extern, care au fost puşi la colţul penitenţelor.

Au fost însă şi succese. Menţionez doar două dintre cele mai remarcabile: căderea reţelei KGB, condusă de Vladimir Volodin, şi prinderea în flagrant a unui funcţionar superior, cu rang diplomatic, din Ministerul Afacerilor Externe, vinovat de trădare prin transmitere de secrete în favoarea SUA. Lucrase dublu aproape un deceniu şi compromisese şi vreo două duzini de ofiţeri acoperiţi. Faptul că Securitatea română a avut în acele momente curajul să înfrunte, concomitent, cele două mari puteri ale spionajului a constituit un episod cu totul deosebit şi fără precedent în istoria sa, dar îndrăzneala i-a fost contabilizată şi aspru pedepsită, începând din decembrie 1989.

Tot la începutul anului 1989, în prima săptămână a lunii martie, se produce un eveniment cu impact politic, mai cu seamă internaţional – “scrisoarea celor şase”. Acţiunea a fost descoperită şi conţinutul scrisorii prezentat lui Nicolae Ceauşescu, înainte de a deveni public prin intermediul postului de radio BBC. Ceea ce înseamnă că scrisoarea, al cărei text fusese doar convenit de Silviu Brucan cu ceilalţi semnatari, nu trebuia neapărat să fie trimisă din ţară… Ea îşi aştepta doar semnatarii.

După cum a început anul 1989, era evident că sistemul nu va mai rezista multă vreme, deoarece acesta devenise global vulnerabil, încât nu mai putea fi securizat, atât faţă de avalanşa şi iminenţa ameninţărilor, cât mai cu seamă faţă de propriile slăbiciuni.

În aprilie 1989, o Plenară a CC al PCR, care putea să rămână memorabilă, eşuează din cauza ambiţiilor autarhice ale lui Nicolae Ceauşescu. Izolarea în care a fost aruncat de “prietenii” care, odinioară, l-au ridicat pe piedestalul recunoaşterii internaţionale, l-a împins la decizii necugetate. El a anunţat, triumfalist, rambursarea întregii datorii externe – un efort formidabil, care era compensat de un considerabil excedent al rezervelor valutare, precum şi de importante debite ce urmau a fi încasate de la unele state exportatoare de ţiţei -, dar nu da de înţeles că va diminua rata acumulării în favoarea consumului. Dimpotrivă, ofensează organismele bancare internaţionale cu un proiect de înfiinţare a unei bănci de investiţii şi dezvoltare a lumii a treia, sperând, totodată, să ia locul deţinut cândva de Tito în fruntea “ţărilor nealiniate”.

În acelaşi timp, exploatând vulnerabilităţile tot mai accentuate ale Uniunii Sovietice şi speculând agitaţiile din Basarabia, simulează un denunţ al Pactului sovieto-german “Molotov-Ribbentrop” şi, scontând că se va face temut unor inamici tot mai agresivi, agita voalat ameninţarea nucleară,respectiv că România dispune de capacităţile necesare producerii armei atomice. Ceauşescu părea să nu mai aibă nevoie de nimeni şi de nimic! Dar nici pe el nu-l mai luau mulţi în seamă. Am primit consternaţi şi dezamăgiţi acele veşti proaste, deoarece cea bună şi aşteptată era liberalizarea consumului intern, destinat creşterii nivelului de trai, sub toate aspectele.

Cunoscuta revistă internaţională „Paris Match” continua să dedice numere speciale fostelor case regale din ţările în care monarhiile au fost abolite. Pentru a nu fi surprinşi de numărul dedicat Casei Regale a României, s-a solicitat memorandumul monitorizării realizate de sectorul de informaţii externe responsabil de problema regală. Rezultatul a fost dezolant. Întrucât “era un rentier viager la locul lui”, beneficiar al înaltului şi rarisimului ordin sovietic “Victoria” (fuseseră acordate doar vreo patru exemplare şefilor de stat străini), cetăţeanul-rege nu constituia o ameninţare. La dosarul problemei regale nu exista nici măcar o fotografie a reşedinţei din Elveţia…

O grupă operativă constituită “ad-hoc” mimează o misiune de recunoaştere, angajează “în privat” un fotoreporter profesionist, care realizează un album documentar, iar un “veteran” al Casei Regale reconstituie şi o schiţă a principalelor utilităţi interioare.

Membri ai “Comitetului Naţional Român” din SUA – un aşa-zis guvern în exil al României, pe care Departamentul de Stat se ferea să-l recunoască – sunt “talonaţi” (termen din tabela de codificare a informaţiilor, folosit pentru desemnarea acţiunii de “exploatare informativă”), iar “cercetătorii” dau asigurări că Majestatea Sa şi Guvernul din exil nu manifestă disponibilităţi de racordare la vreunul din principalele curente ale transformărilor politice în curs la nivel strategic global, pe care de altfel nici nu le prea înţeleg, lipsindu-le contactele şi informaţiile necesare. Numai în parte adevărat. Mesajele Regelui Mihai I au fost adesea în consonanţă cu tendinţele evenimentelor. Mai mult chiar, fusese pus în circulaţie un program promonarhic modern, în parte ancorat în realităţile interne, în numele unui Partid Naţional Ţărănesc reformat, despre care, ulterior, în anii ’90, nu s- a mai auzit nimic. Dimpotrivă, partidul cu numele respectiv, reînfiinţat în decembrie 1989, nu a făcut deloc dovada capacităţilor de a se adapta noilor realităţi. Ceea ce dă de bănuit că acel program a fost opera unui serviciu special, care miza pe readucerea monarhiei şi a mişcării naţional-ţărăniste în planul opoziţiei active faţă de regimul politic existent în România anilor ’80.

Că aşa au stat lucrurile, avea să o dovedească şi teribilul eşec al unui redutabil – dar şi rutinat – serviciu străin, de a finanţa, în numele lui Ion Raţiu şi al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, cu cca. 1.125.000 lei (o sumă impresionantă la acea dată) o mişcare de rezistenţă naţional-ţărănistă. Combinaţia imobiliară prin care urma să fie autohtonizată suma respectivă a căzut, banii fiind făcuţi venit la bugetul statului român. Cauza eşecului a fost transferată de către serviciul de informaţii respectiv asupra inabilităţii şi bunei-credinţe discutabile ale unui important personaj al proiectatei rezistenţe, ceea ce a generat suspiciuni, neîncredere şi destructurarea întregului plan

de acţiune.

Cazul menţionat ne aminteşte de “operaţiunile britanice de război politic”, duse prin intermediul Ministerului Afacerilor Neonorabile – Departamentul Operaţiunilor Executive Speciale (SOE) – în anii ’43-’44, când se mai încercase finanţarea unei rezistenţe ardelene, dar cum agenţii SOE nu au adus şi un credenţional semnat olograf de Winston Churchill, liderul politic pe care s-a scontat a mai “pertractat” şi, în cele din urmă, a declinat oferta…

Dovedind un fair-play de adevărat gentleman, Ion Raţiu, după ce a revenit în ţară, a dorit să-l cunoască pe ofiţerul de securitate din spatele operaţiunii şi să-l asigure de respectul şi aprecierile sale, pentru faptul de a fi fost mai bun decât “diplomaţii de la MI-6″.

Departamentul Securităţii Statului i-a furnizat lui Nicolae Ceauşescu toate informaţiile necesare înţelegerii cursului implacabil al evenimentelor Indiciile din anii ’80 care semnalau că în Europa de Est se dorea schimbarea regimurilor au fost receptate de DSS cât se putea de realist, în condiţiile în care, după trădarea lui Pacepa, s-a politizat conducerea activităţii şi raportarea rezultatelor… Profesioniştii informaţiilor secrete din sistemul Departamentului Securităţii Statului şi-au făcut însă bine munca. Omologii occidentali aflaţi la post în ambasadele din Bucureşti făceau ca, de voie ori de nevoie, ochii şi urechile contraspionajului să afle anumite lucruri. Ceauşescu a avut totodată, începând cel mai târziu din luna septembrie 1989, informări speciale, chiar în mai multe ediţii zilnice, asupra acţiunilor sistematice coordonate împotriva sa din exterior.

 

Numai pentru perioada 7 noiembrie-12 decembrie 1989 reţin atenţia cel puţin 11 informări din categoria celor extrem de incomode, după cum urmează:

1. DSS nr. 00275/07.11.1989 privind întâlnirea de la Malta: “Cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă (…) problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de reforme reale… Statele vest-europene să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est (…) În ceea ce priveşte România, va fi foarte greu, date fiind particularităţile proprii (…) care exclud posibilitatea producerii unei revoluţii de catifea (…)”.

 

2. DSS nr. 00252/793/07.11.1989 privind întâlnirea Kohl – Mitterrand: “S-a stabilit sprijinirea unui front comun al forţelor de opoziţie din ţările socialiste (…)”.

 

3. MApN – Direcţia Informaţii a Armatei – Telegrama 015771/09.11.1989: “Ungaria acţionează în scopul destabilizării situaţiei politice interne din România, cu prioritate în Transilvania… Simultan cu provocarea unor demonstraţii, (…) Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţă… care să degenereze într-un conflict militar… Acest scenariu se va realiza cu ştirea URSS şi cu sprijinul Austriei…”.

 

4. DSS nr. 00286/11.11.1989 – “După reuniunea la nivel înalt a NATO, care a avut loc la Bruxelles, Guvernul Olandei are în vedere ca, în relaţiile cu România, să promoveze toate formele active de stimulare a propagandei negative şi de susţinere a acţiunilor protestare (…)”.

 

5. DSS nr. 00444/814/14.11.1989 – “«Trust Organization», recent înfiinţată de CIA, are între obiective: încurajarea şi sprijinirea mişcărilor disidente din ţările socialiste; măsuri active de organizare şi dirijare a acţiunilor emigraţiei; organizarea de acţiuni de opoziţie făţişe şi folosirea ca ofiţeri de legătură şi instructori a foştilor membri ai serviciilor de informaţii care au trădat (…). «Trust Organization» îşi va concentra activitatea cu preponderenţă în direcţiile României şi Cehoslovaciei…”.

 

6. DSS nr. 00260/16.11.1989 – Iniţiativa preşedintelui Franţei de a convoca reuniunea de urgenţă la Paris a şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Pieţei Comune, cu scopul “sporirii rolului acestora în destabilizarea şi schimbarea regimurilor politice din ţările socialiste, încurajării directe a constituirii nemulţumiţilor şi protestatarilor în mase de manevră (…)”.

7. DSS nr. 00262/22.11.1989 – Reuniunea de la Paris convocată din iniţiativa preşedintelui Franţei: “În contextul poziţiilor comune şi a acţiunilor concertate ale SUA şi URSS, cu privire la România se preconizează (…) crearea unei tensiuni interne destabilizatoare prin folosirea unei stări de nemulţumire şi incitări în mediul minorităţii maghiare (…)”. (n.a. – Era oare scenariul care l-a avut ca protagonist pe preotul reformat László Tőkés?! Anterior – deşi au fost dovedite acţiunile ilegale împotriva securităţii statului săvârşite de László Tőkés, atestate şi de interceptarea, la controlul trecerii frontierei, a unei chitanţe olografe pentru primirea sumei de 20.000 lei, ascunsă în plafoniera autoturismului cu care călătoreau legăturile sale din Ungaria, Nicolae Ceauşescu nu a aprobat sesizarea instanţei de judecată).

 

8. DSS nr. 0086/27.11.1989 – Declaraţia consilierului prezidenţial sovietic Oleg Bomogolov privind “caracterul ireversibil şi de generalitate al procesului care se desfăşoară în unele ţări est-europene şi optimismul cu care este privită evoluţia viitoare a României”.

 

9. DSS nr. 00277/02.12.1989 – Declaraţie a preşedintelui George H. Bush: “Aş dori să văd unele acţiuni şi în această ţară. (…) Am trimis în România un nou ambasador… L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi intransigent…”.

 

10. DSS nr. 00288/12.12.1989 – Declaraţia preşedintelui Franţei la încheierea reuniunii la nivel înalt de la Strasbourg: “Problema unor provincii… nu trebuie să se omită existenţa divergenţelor între Ungaria şi România în chestiunea Transilvaniei… sau problema Basarabiei… Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul de a asigura echilibrul în Europa…”.

 

11. DSS nr. 0610/12.12.1989 – În mediile emigraţiei maghiare din Occident, dar şi în cercurile guvernamentale de la Budapesta se vehiculează ideea reanalizării în forurile internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, după ce etnicii unguri din România vor acţiona pentru autonomie şi întemeierea unui nou stat independent, suveran şi neutru – Ardealul – sau pentru înglobarea Transilvaniei într-o federaţie…”.

 

Dau un exemplu care este edificator în ceea ce priveşte urmărirea evoluţiilor internaţionale în direcţia accelerării prăbuşirii sistemului mondial socialist. Pe evoluţiile din Polonia s-a realizat un studiu de caz timp de nouă-zece ani. Că venea schimbarea nu era o noutate. Se ştia de la momentul Helsinki (coşul trei, al drepturilor omului, numai că fiecare parte opusă înţelegea sau dorea să înţeleagă cu totul altceva), de la reorientarea tacticii SUA în timpul mandatului preşedintelui Jimmy Carter, de la desecretizarea unor documente ale Consiliului Securităţii Naţionale al SUA, în 1974, de la pontificarea cardinalului polonez Karol Voityla… Strategia anticomunistă globală era cunoscută şi nu existau dubii că, după ce se va instala la Moscova conducătorul “aşteptat”, odată pornită căderea liberă a sistemului, aceasta nu va mai putea fi oprită.

 

Dacă se întâmpla ca informaţiile din exterior să dubleze în mare măsură ceea ce în Centrală se colecta direct din presa externă, din fluxurile agenţiilor de ştiri, din documente oficiale, din monitorizarea mediilor diplomatice şi din alte surse, de regulă sigure şi de înaltă fidelitate, este posibil ca ofiţerilor din aparatul extern să li se fi cerut să nu furnizeze informaţii redundante, ci să caute răspunsuri la întrebările şi problemele necunoscute: “Când? Cum? Unde? Cine? În beneficiul cui?”.

Dacă totuşi, în structuri paralele, ani la rând s-a lucrat altfel, omiţându-se din informări adevărurile incomode, faptul este imputabil şi unor factori din DSS, deoarece, potrivit obligaţiilor de protecţie contrainformativă pe care le aveau, nu l-au cunoscut şi nu au putut fi luate măsurile de îndreptare cuvenite.

În niciun caz, însă, pe linia Departamentului Securităţii Statului, din partea şefului acestuia – nici înainte de 1986 şi cu atât mai puţin după – nu ştiu să li se fi cerut ofiţerilor de informaţii să nu culeagă ori să nu transmită informaţii privind tendinţele politice internaţionale de reaşezare a ordinii mondiale. Ar fi fost absurd, fiindcă tocmai acesta era unul dintre obiectivele majore şi constante ale informaţiilor externe (spionajului). Pesemne că cei care au spus contrariul ori nu au fost niciodată ofiţeri de informaţii ori nu au ştiut – ceea ce este grav pentru ei – că pe spaţiul respectiv nu erau de capul lor, ci erau şi alţii care îi supervizau sau îi monitorizau. Nu mai spun că nu cred că ar fi putut îndrăzni cineva, la vremea aceea, să dea o asemenea orientare extrem de gravă şi de periculoasă.

III - KGB şi serviciile statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia acţionau din 1968 pentru înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu pe orice cale.

 

În 1985, când am primit unele atribuţii în “gestiunea administrativă” a relaţiilor externe ale Departamentului Securităţii Statului, nu am găsit niciun dosar de relaţii active cu serviciile speciale ale URSS, Republicii Democrate Germane, Ungariei, Poloniei, Mongoliei, Cubei, Albaniei…

Cu serviciile Bulgariei exista un fel de “gentlemen’s agreement” privind nişte rute de tranzit ale reţelelor internaţionale ale terorismului, traficului de arme, droguri şi persoane – grefate pe reţelele transportatorilor internaţionali. Bulgaria avea probleme serioase cu turcii, iar ei erau atunci cărăuşii Europei. Ne-au creat şi nouă destule probleme, dar ne-au oferit şi satisfacţia interceptării şi controlării unor sisteme de legătură impersonală. Serviciile Cehoslovaciei semnalau, sporadic, întâlniri suspecte cu persoane din Occident ale unor turişti cu paşapoarte româneşti. Cel mai adesea, datele transmise nu întruneau minimum de cerinţe necesare procesării. Unii posesori de “paşapoarte româneşti” nu erau, însă, români, dar asemenea situaţii, de folosire a “steagurilor străine”, erau, uneori, regula în spionaj şi contraspionaj.

Formal, încă erau funcţionale relaţiile de cooperare cu Serviciul Securităţii de Stat al Republicii Federative Iugoslavia. În practică, însă, realităţile începuseră să capete o altă turnură.

Existau relaţii excelente cu Ministerul Securităţii Statului al RP Chineze. Aceste relaţii erau consecinţa firească a raporturilor bilaterale puternice şi constante pe care România le-a avut cu China, atât în plan politic, cât şi economic, acestea constituindu-se, la un anumit moment, într-un garant al independenţei şi suveranităţii României în faţa presiunilor şi ameninţărilor hegemonismului sovietic.

Cu Ministerul Securităţii de Stat al Republicii Populare Democrate Coreene existau, de asemenea, relaţii protocolare bune, concretizate mai ales în schimburi anuale de delegaţii pentru efectuarea concediilor de odihnă. În zona ţărilor din aşa-zisa lume a treia, în special din rândul statelor nealiniate din Africa şi Orientul Arab, s-au concretizat cooperări în ceea ce priveşte pregătirea generală de informaţii şi contrainformaţii, precum şi asistenţă tehnică; de asemenea, cu Securitatea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, al cărui şef a fost primit în România la cel mai înalt nivel politic şi de stat.

Au existat relaţii de cooperare şi în spaţiul serviciilor din familia Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, iar cu structuri speciale vest-germane, italiene, israeliene, din Turcia – ca să numesc doar câteva – au existat conlucrări în construcţia sistemului naţional antiterorist al României şi de securitate în domeniul aviaţiei civile, care şi-au dovedit eficienţa şi competitivitatea în efortul antiterorist internaţional.

Premergător, dar mai cu seamă după invadarea Cehoslovaciei, România a fost în situaţia de a constata că serviciile de informaţii ale statelor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia au tratat- o ca stat potenţial inamic, împotriva căruia fuseseră pregătite operaţiuni speciale de război politic şi planificată o agresiune militară. Cu astfel de aliaţi era foarte greu să păstrezi chiar şi aparenţele. Evenimente ulterioare aveau să se concretizeze în grave cazuri de spionaj, subversiune şi subminare politică a României din partea serviciilor speciale ale unor “ţări vecine şi prietene”. Era şi de aşteptat. În întreaga noastră istorie, numai vecinii ne-au mutat haturile, ori ne-au furat caii buni şi fetele frumoase. Ocupanţii au venit şi au plecat. Vecinii rămân…

După ce în anii anteriori DSS-ul a demantelat alte câteva operaţiuni ale KGB-ului, dar nu numai, avându-i ca protagonişti şi pe unii dintre vocalii reprezentanţi ai actualei “societăţi civile”, cade reţeaua lui Vladimir Volodin, care era preocupat de preluarea puterii de către preferatul lui Gorbaciov, după înlăturarea de la putere, pe orice cale, a lui Nicolae Ceauşescu. Am subliniat “pe orice cale”, deoarece anterior a existat şi varianta atentatului politic terorist, la care a subscris şi o ţară vecină, în schimbul unei criminale monstruozităţi geopolitice cu denominaţia “Republica Socialistă Transilvăneană”.

 

O operaţiune ultrasecretă, codificată “Barajul”, avea ca scop blocarea proiectului sovieto- ungar amintit. Operaţiunea îi viza, preventiv, şi pe unii dintre cei mai activi complotişti ai momentului, consideraţi ca alternativă după atentatul împotriva lui Ceauşescu. Documentele operaţiunii au fost redactate exclusiv olograf, centrul de greutate al dispozitivului de control şi dezamorsare revenind Unităţii Speciale 0110 – pentru coloana a V-a a KGB-ului, Direcţiei de Contrainformaţii Militare – pentru generalii şi marii comandanţi care trebuiau să susţină militar complotiştii şi Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă – pentru soluţia de ultimă instanţă a neutralizării şi lichidării atentatorilor, dacă ar fi trecut la acţiune. Aceasta a făcut necesar ca un echipaj de luptă antiteroristă să fie inclus în dispozitivul de protecţie fizică apropiată a Preşedintelui României, realizat de către Direcţia de Securitate şi Gardă.

Reţeaua lui Volodin avea un nucleu în redacţia organului de presă al Frontului Unităţii şi Democraţiei Socialiste, “România Liberă”. Acest nucleu a racolat câteva zeci de persoane şi a editat, prin mijloace nu tocmai improvizate, primul număr al unui ziar de front clandestin, în cea mai fidelă replică a glasnostului şi perestroikăi. A fost una dintre condiţiile de credibilitate ale mişcării pro glasnost-perestroika din România, puse de Volodin, pentru că “tovarăşul Gorbaciov, când va avea pe birou ziarul, o să vă acorde necondiţionat protecţia sa”.

Cum pe Volodin nu l-a interesat cazierul unuia dintre membrii importanţi ai reţelei, acesta avea să clacheze într-un lamentabil proces de speculă cu autoturisme, iar ceilalţi componenţi au făcut obiectul unor măsuri, mai mult sau mai puţin dure, de influenţare obştească ori administrativă, cu scopul de a-i determina să renunţe să militeze pentru importul reformelor lui Gorbaciov în România.

Mi-aş permite să remarc că România ca stat, formal membru al Tratatului de la Varşovia, nu s-a aflat în “război” cu vreun stat membru al NATO. Mai mult, după jocul operativ iniţiat de generalul de Gaulle cu Hruşciov şi Brejnev, pentru a scoate comandamentul NATO din Franţa, având ca actori, pe de o parte DST-ul şi “reţeaua Caraman”, iar pe de cealaltă parte serviciile de spionaj ale României şi Rusiei Sovietice, România nu a fost implicată în alte afaceri de spionaj politico- militar împotriva statelor din NATO. Ca să fiu explicit, spionajul român după 1968 nu a mai fost aliatul cuiva împotriva statelor membre ale NATO.

În ceea ce priveşte spionajul economic, este unanim acceptat că nu este etic să ascunzi cuceririle geniului uman, pentru a nu beneficia de ele întreaga umanitate…

În contraspionaj există dintotdeauna un principiu, pe care toţi îl aplică şi îl respectă. Fiecare stat are un patrimoniu de secrete (legi, proceduri, cifruri de stat, chei de cod) pentru a căror apărare instituie “bariere” (criptare electronică, interdicţii de acces etc. etc.). Cine forţează – inamic, aliat sau prieten – are parte şi în prezent, de aceleaşi “bariere” şi de acelaşi tratament.

 

Obedienţa externă a complotului disidenţilor împotriva lui Nicolae Ceauşescu

Evenimentele din decembrie 1989 au avut ca suport iniţial dezordinile şi violenţele stradale. Apoi, au apărut “detaşamente” ale tinerilor care, bine organizaţi şi disciplinaţi, au chemat populaţia să li se alăture, scandând “Fără violenţă!”. Asta şi în replică la excesele unor agitaţi puşi pe distrugeri şi provocări.

Desigur, în ceea ce priveşte participanţii la evenimente, au existat şi excepţii notabile, dar numai cu titlu de excepţie. Conştiinţele revoluţionare aveau să apară în cel de-al doilea şi al treilea val al evenimentelor, pentru ca ulterior să se retragă…

În fapt însă, s-au confirmat învăţămintele evenimentelor istorice similare în care ceea ce un important protagonist al evenimentelor avea să numească “pegra socială obsedată de căţărarea în fotoliile puterii” constituie suportul oricărei insurgenţe, numai că “pegra avidă de o nouă dictatură, a străzii, nu trebuie să se caţere în acele fotolii”. Fără comentarii. Acest crez l-a călăuzit pe respectivul protagonist atât ante, cât şi post factum comploturilor în iţele cărora s-a aflat ori s- a implicat. Nu sunt puţini cei care ştiu şi partea de adevăr pe care cel în cauză nu şi-o mai aminteşte.

Se menţionează în diverse referiri, mai mult sau mai puţin de luat în seamă, despre conspiraţiile şi conspiratorii împotriva lui Nicolae Ceauşescu. În istoria regimurilor politice de sorginte comunistă asumată, luptele interne fratricide pentru putere au fost regula, iar nu excepţia. Nu toate persoanele despre care s-a acreditat ideea că au fost disidenţi întruneau condiţia esenţială necesară pentru acest statut. În sensul că nu au exprimat o altă direcţie în interiorul ideologiei Partidului Comunist, aşa cum au făcut-o Troţki, Buharin, Zinoviev şi toţi cei care au avut o voce distinctă de cea a lui Lenin sau a lui Stalin. Nu s-au ridicat nici la nivelul temerităţii lui Milovan Djilas împotriva lui Tito (în Iugoslavia), a lui Otakar Sik împotriva lui Novotny, înaintea lui Dubcek (la Praga) şi alţii asemenea, care au creat şi au întemeiat curente de gândire nuanţate faţă de ideologia marxist-leninistă dominantă. Filosofia politică şi acţiunea de opoziţie cu logo-ul “Ridică-te tu, să mă aşez eu” nu generează disidenţi, ci oportunişti.

 

Ion Iliescu era menţionat public ca posibil succesor al lui Nicolae Ceauşescu într-o ediţie specială “Who is Who”” pentru România – editată, în 1989, în R.F. Germania, de Juliusz Stroyanowski – în care la poziţia “519, Ion Iliescu” se menţiona “[...] în septembrie 1987, într-un articol de o pagină, publicat în săptămânalul Uniunii Scriitorilor din România – “România Literară” – a cerut o mai mare libertate a informaţiei şi schimbări în relaţiile sociale şi politice în scopul învingerii inerţiei şi alienării. Se zvoneşte că Iliescu ar fi alesul lui Gorbaciov la succesiunea PCR”.

Cu mai mulţi ani în urmă, însă, când era prim secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al PCR, Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat laudativ că a avut marele privilegiu de a avea o convorbire remarcabilă cu primul secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceauşescu…

Ori de câte ori se punea pe undeva problema unei alternative la Ceauşescu, existau şi “suspecţii de serviciu”. Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi norocos dintre ei.

Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Tot timpul a existat supoziţia, cu nimic răsturnată până în prezent, că “disidenţa” sa era partea vizibilă – şi de acţiune – a cuplului reprezentat de socrii săi, Ludmila Loghinovskaia şi Albert Kovács, ale căror antecedente şi relaţii erau de mare interes.

Structural, M.D. era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acţiuni făţiş diversioniste şi provocări era, însă, operatorul aproape ideal. Lipsesc nişte elemente privind susţinerea de către primul secretar al CC al UTC, Pantelimon Găvănescu, a trimiterii sale la documentare în Anglia, ca să pot intui dacă a acceptat anumite lucruri din proprie dorinţă sau, la fel ca alţii, a fost trimis la undiţa pescarului. După revenirea în ţară, la Bucureşti, a fost, iniţial, “protejatul” ataşatului militar adjunct, aceeaşi persoană care s-a ocupat de prezenţa sa în Anglia, şi a venit la post în România odată cu încheierea stagiului său de documentare.

Preluarea sa ulterioară sub “protecţie” de către ambasadorul Olandei ne poate sugera, azi, aplicarea principiului diviziunii muncii între serviciile statelor membre ale NATO, deoarece Olandei îi revenea activitatea contrainformativă în spaţiul României. Atunci nu ştiam. Acum, acest fapt este de natură să ne determine să credem că-l verificau, dar fiindcă în acelaşi timp îl expuneau, îl făceau inutilizabil pentru altceva decât agitaţie şi provocare. Ceea ce i se potrivea, dar se şi dorea.

La Uniunea Scriitorilor era un nucleu de “front”, foarte activ în unele momente, al KBG-ului. Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, dar şi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş.a., pretinşi critici ai lui Ceuşescu, pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul porţii Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice, acreditaţi la Bucureşti. Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu “foşti” ai serviciilor sovietice… Îl aduc pe fratele Kondiakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari - “analişti” şi “consultanţi”- prin partide, staff-uri electorale şi pe lângă lideri politici…

Nota bene: În lumea informaţiilor secrete se mişcau, ca peştele prin apă, şi mulţi mercenari, escroci, refulaţi, nebuni geniali sau revoluţionari permanenţi, toţi animaţi de un voluntariat declarat în slujba celor mai înalte idealuri. Doar discernământul celui care le acceptă – ori refuză – serviciile face diferenţa.

Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti “activişti de front” ai KGB-ului? Primeau periodic (cam la două săptămâni) coşul cu produsele alimentare mult râvnite în acele vremuri de numeroase “lipsuri şi greutăţi” (caviar, votcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-o maşină cu nr. T.C. (Taxi Creditar) a Ambasadei URSS. Chiar şi numai acest fapt în sine exprima până unde au întins ruşii coarda…

De departe, filosoful şi esteticianul Andrei Pleşu era cel mai solid în concepte. Inteligenţa sa, receptivă la persuasiunile “ofiţerului de caz”, l-a determinat la un gest de “spovedanie a unui învins”, nu în sensul în care a făcut-o Panait Istrati, dar cu cert efect de “captatio benevolentiae”. A fost invitat să conferenţieze în faţa ofiţerilor din Securitate, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, despre curente şi tendinţe în artă. A avut o bună audienţă şi s-a bucurat de aprecieri sincere. I s-a rezervat ”un exil“ confortabil la Tescani. Ce făcuse periculos? Îl însoţea pe Mircea Dinescu la diversele întâlniri prilejuite de evenimentele organizate de ambasadele occidentale la Bucureşti, deoarece poetul, deşi beneficiase de o bursă post-academică în Marea Britanie, nu deprinsese limba şi avea nevoie de un interpret cu ştaif.

“Ăla cu Trabantul”, cum îl ştia Elena Ceauşescu pe domnul Virgil Măgureanu – că de la ea i s-a tras -, a fost “detaşat“ la Muzeul Judeţean din Focşani ca să nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu, dar mai ales pe generalul Militaru.

Deoarece fusese “în sistem”, exact acolo de unde – după cum spune legenda – “se iese numai cu picioarele înainte”, domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat importanţă… A fost iniţial omis. Însă cineva l-a pârât “Cabinetului 2“ şi Elena Ceauşescu a întrebat: “Da’ ăla cu Trabantul care-i?“. “Îl căutăm, nu-i avem identitatea completă” – a fost răspunsul. Parţial exact, fiindcă un ofiţer – din exces de zel, dar şi din comoditate – i-a schimbat naţionalitatea, iar şeful Departamentului Securităţii Statului i-a trimis pe ofiţerii superficiali la arhiva actelor de stare civilă, pentru a-i reconstitui arborele genealogic.

Individual, fiecare dintre cei menţionaţi, “se aflau în nişte cărţi”. Şi… atât. După prinderea în flagrant a reţelei complotiste coordonate de Vladimir Volodin şi difuzarea “scrisorii celor şase”, erau anticipate şi alte evenimente. Ceauşescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu- Militaru şi Dinescu-Pleşu trebuie împiedicaţi să se întâlnească, pentru a nu se organiza. Dislocarea din Capitală a domnilor Pleşu şi Măgureanu, ca şi a altora aflaţi în situaţii relativ asemănătoare, a fost o decizie politico-administrativă, dispusă pe linie de partid, ca şi în cazul a câtorva dintre “autorii” scrisorii celor şase. Schimbarea de sistem din România a fost nu întâmplător violentă, rezultat al unor evaluări bazate pe informaţii incomplete, al unor prejudecăţi ideologice şi al matricei mult prea birocratice utilizată de planificatorii evenimentelor. Toate acestea, în pofida faptului că serviciile de informaţii activ implicate aveau la dispoziţie rezultatele unor cercetări ştiinţifice asupra psihologiei poporului şi specificităţii componentelor societăţii româneşti. Mulţi ani la rând, studiile doctorale ale unor străini în centrele universitare din România, îndeosebi din Cluj, aveau ca teme de cercetare cunoaşterea şi înţelegerea până în cele mai fine detalii a specificului naţional şi al comunităţilor etno-geografice.

Cu prilejul participării lui Horia Sima la şedinţa de la Paris a “Consiliului Secret”, conducerea legionară a fost pusă în temă că României i se rezervase soluţia violentă a schimbării regimului şi că, dintre toţi pilonii de rezistenţă ai acestuia, numai Securitatea urma să se afle pe direcţia loviturilor principale. Comandantul Horia Sima, alias profesorul Georgescu Lugojanu, a făcut ca acest avertisment să ajungă în ţară.

Iraţionalitatea dusă până la absurd a campaniilor lansate, în diferitele momente de răscruce a evoluţiilor politico-sociale, pentru condamnarea – chiar la moarte prin linşaj public – a membrilor securităţii statului (instituţiilor similare) avea suficiente precedente în istorie şi nu trebuia să surprindă. Doar ordinele date de generalul Vlad au prevenit ca represaliile şi crimele cărora le-au căzut victime un număr de ofiţeri să nu capete proporţii mult mai mari.

Nu putem să nu fim oripilaţi de groaznicul măcel de la Aeroportul Internaţional Otopeni (Anexa 4), în care au pierit zecile de tineri ostaşi şi ofiţeri ai Centrului de Pregătire Transmisiuni din Câmpina al Comandamentului Trupelor de Securitate, de omicidul premeditat asupra echipajelor Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA), comandate de şeful Statului Major Antiterorist, colonelul (post-mortem) Gheorghe Trosca, ordonat cu sânge rece de generalul Militaru, dovedit trădător de ţară, răsplătit în acele zile tulburi cu demnitatea de ministru al Apărării naţionale şi care s-a voit, pe deasupra, şi criminal…(Anexa 1) Dacă ne amintim – şi nu avem cum să uităm – s-au mai încercat: uciderea în masă a efectivelor Direcţiei de Securitate şi Gardă (al cărei sediu, lipit de Biblioteca Centrală Universitară, a fost distrus cu tiruri de artilerie), Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (ale cărei efective urmau să fie “trecute în revistă” pe stadionul Ghencea, special amenajat pentru o ambuscadă împotriva “teroriştilor”), personalului mai multor securităţi judeţene (cazul cel mai elocvent fiind cel de la Sibiu, dar pericole mari au existat şi la Brăila, ori în alte judeţe).

Un recurs la istorie este necesar. Dacă vom compara condiţiile existente în Franţa, la 1789, cu cele din Anglia, vom constata că ele erau asemănătoare. Masa de manevră necesară profesioniştilor revoluţiilor exista şi pe străzile Londrei, nu numai la Paris.

Excepţia a constituit-o atitudinea serviciilor secrete şi a poliţiei, care în Anglia s-au situat ferm pe poziţia apărării Coroanei, pe când în Franţa, nu. Şi condiţiile existente, după 200 de ani, în ţările Europei Centrale şi de Est se vedeau, de undeva, de mai departe, ca fiind asemănătoare, dacă nu chiar identice. Serviciile speciale care au evaluat atât contextul european din 1789 (retrospectiv), cât şi cel din 1989 au concluzionat însă eronat că Securitatea şi forţele de ordine publică ale Ministerului de Interne din România vor proceda precum serviciile şi poliţia Angliei, nepermiţând dislocarea dictaturii de tip sultanic a lui Nicolae Ceauşescu. Pe această eroare – dacă a fost o eroare – descalificantă pentru nivelul de cunoaştere de către acele servicii a opţiunilor Securităţii, aveau însă să se fundamenteze planuri grave şi extrem de periculoase, care puteau împinge România într-un război civil distrugător al statalităţii naţionale şi integrităţii sale teritoriale.

Iată ce declara, în 1991, Silviu Brucan, unul dintre membrii cei mai activi ai primei puteri provizorii instituită în decembrie 1989, citez: “[...] din cauza situaţiei politice [...] în ţara asta armata era singurul factor de stabilitate, cu toate că armata a tras la Timişoara şi la Bucureşti, şi prin alte părţi. [...] Nu puteam să spunem că unii generali i-au fost loiali lui Ceauşescu, alţii disidenţi, că armata a tras la Timişoara, a tras la Sibiu, a tras la Cluj, a tras şi la Bucureşti în 21 decembrie – ăsta-i adevărul istoric. Ar fi fost iresponsabil să deschizi o asemenea discuţie într-o perioadă când asta (n.n. – armata) era singurul lucru pe care ne sprijineam”. Această ultimă afirmaţie clarifică, fără echivoc, cât anume din evenimentele din decembrie a fost revoluţie şi cât lovitură de stat. Dar şi de ce trebuia să se producă lovitura de stat. Pentru a se acoperi crimele cu alte crime şi a nu se răspunde pentru săvârşirea lor!

Nicolae Ceauşescu, nemulţumit în legătură cu cei trei miniştri – Milea, Postelnicu şi Vlad – care nu-i executaseră ordinele, a convocat o teleconferinţă, în cadrul căreia a ordonat personal modul de acţiune: “Somaţie, foc de avertisment, foc la picioare şi, dacă mai mişcă cineva, să nu se mai ridice!”. Toţi cei care au fost în audiţie directă au primit ordinul de la Comandantul Suprem şi aveau, strict formal, obligaţia să-l execute. Legea vremii nu îngăduia militarilor să refuze executarea ordinului ilegal. Deschiderea focului cu arme letale asupra mulţimilor neînarmate, ori asupra insurgenţilor înarmaţi – dar în împrejurări de risc pentru viaţa terţilor, mai cu seamă a femeilor, bătrânilor şi copiilor – nu era, însă, permisă de nicio lege a războiului.

La terminalele teleconferinţei de la comitetele judeţene ale PCR din Timişoara, Cluj, Sibiu, Braşov, ca din toate celelalte reşedinţe judeţene, erau toţi cei care puteau pune în executare ordinul, chiar şi fără ca generalul Milea să-l mai reitereze. Nu este mai puţin adevărat că, în armată, exista o serie de proceduri privind darea şi primirea ordinelor, dar faptul că ordinul a fost dat personal de către Comandantul Suprem putea anula ori schimba regulile. Nu mai exista un precedent. Depindea de discernământul comandanţilor. Dar, în pofida intervenţiei lui Ceauşescu, care a dat ordinul personal, generalul Milea l-a reluat, potrivit regulilor militare. În evenimentele din Bucureşti, în represiunea armată violentă din noaptea de 21/22 decembrie1989, generalul Milea a fost secondat de colaboratori şi subordonaţi marcaţi de exces de zel şi fanatism, unii având şi “temă dată”.

În noaptea de 21/22 decembrie 1989, când generalul Milea a revenit în sediul Comitetului Central, era într-o stare de puternică deprimare. L-a văzut pe generalul Vlad, spre care s-a îndreptat şi a început să plângă, spunându-i: “Nu eu am dat ordinul… Nu sunt un criminal…”. Generalul Vlad l-a îmbrăţişat, spre a-l îmbărbăta, iar generalul Milea, printre lacrimi, a continuat: “Te rog să-i spui soţiei mele, fetelor mele, spune-le că n-am fost un criminal, că nu eu sunt cel care… Nu eu sunt vinovat…“.

Generalul Vlad l-a condus apoi spre un hol de aşteptare în care se aflau nişte fotolii, unde s-au aşezat. Generalul Milea nu-şi putea reveni. Generalul Vlad i-a spus că siuaţia s-a agravat extrem de mult şi trebuie găsită o soluţie pentru a se pune capăt vărsărilor de sânge. “Eu am în Comitetul Central toate forţele necesare pentru controlul situaţiei aici, în interior… Se pune problema dacă ai dumneavoastră, care sunt afară, vor acţiona în aceeaşi direcţie…” Reacţia generalului Milea a fost cea a unui om profund deznădăjnuit: “Nu ştiu… nu mai pot… nu mai sunt în stare de nimic…”.

Generalul Milea nu poate fi “decupat”, aşa cum iniţial s-a încercat, din contextul represiunii armate, dar nici nu poate fi considerat omul unor iniţiative care să-i fi aparţinut. Era un militar pe cât de prompt în execuţie, pe atât de rezervat în decizii. El s-a comportat ca un executant, nu ca un general, ministru al Apărării, pus de evenimente în faţa unei decizii care să scrie o pagină a istoriei. Desigur, nuanţe pot exista…

Am cunoscut – şi am avut şansa să le supravieţuiesc, la propriu – confruntările cu toate categoriile elementelor operaţionale “humint” ale conspiraţiei externe, finalizată cu lovitura de stat militară “parţial reuşită” (citat din Virgil Măgureanu) din decembrie 1989. Cu câteva luni înaintea evenimentelor, emisari ai “complotului intern”, chiar generalul Militaru personal, au făcut tentative de tatonare a conducerii Ministerului de Interne/Departamentului Securităţii Statului, dar, cunoscându-li-se apartenenţa la servicii speciale străine, au fost evitaţi.

 

Unui general, fost în conducerea Ministerului de Interne – care a solicitat, în acelaşi scop, o audienţă “de nivel” la conducerea DSS -, i-a fost trimis ca interlocutor translatorul de limbă rusă cu care efectuase în anii ’60 misiuni la Moscova! Nu a fost deloc întâmplător că, în seara zilei de

31 decembrie 1989, respectivul general a constituit “paşaportul” cu care noua putere provizorie şi-

a trimis reprezentanţii să preia conducerea Departamentului Securităţii Statului, formal desfiinţat şi cu conducerea – mai puţin secretarul de stat Ştefan Alexie – arestată.

 

Ca un amănunt, generalul Nicolae Doicaru, căci despre el este vorba, a intrat atunci în cabinetul generalului Vlad şi a întrebat: “Unde mă aflu eu, aici?”. I s-a răspuns: “În fostul dumneavoastră birou…”. “ Nu, nu, eu nu am avut biroul aici!“. Fără a replica, am luat din bibliotecă tratatul “Diplomaţia”, autor Mircea Maliţa, şi i l-am înmânat deschis la pagina de gardă, unde se semnase, în anul de apariţie, 1975… A luat volumul şi, fără să mai spună ceva, s-a îndreptat spre sala mare de consiliu, unde urma să ne predea noii puteri provizorii, reprezentată de Gelu Voican Voiculescu şi Virgil Măgureanu, gardaţi de maiorul de justiţie Mugurel Florescu, nedespărţit în acele zile de un pistol mitralieră “Kalaşnikov”.

În legătură cu implicarea generalului Doicaru în evenimentele acelor zile tulburi se reţine, ca fapt pozitiv, avertizarea Centrului de Informaţii Externe asupra iminentei solicitări de către conducerea Guvernului Provizoriu a listelelor cu datele de identificare şi spaţiile de acţiune ale ofiţerilor stabiliţi definitiv în străinătate, sub diverse acoperiri şi biografii, pentru misiuni de spionaj. Generalul nu a putut, însă, bloca solicitarea respectivă, menţionând că presiunile sunt foarte mari, dar a sugerat să se elaboreze o situaţie “prelucrată”, care să protejeze identitatea ofiţerilor. După acea recomandare, lista nu ar mai fi fost solicitată. Ulterior, peste ani, un director al unui serviciu l-a acuzat pe un alt director, că a trecut oceanul cu o astfel de listă… Întrebarea este, cu care dintre ele?! Una sau mai multe anchete parlamentare au reluat subiectul, fără a se da vreun comunicat. Între timp, un spion uitat în misiune şi-a chemat ofiţerul de legătură la Vama Aeroportului Internaţional Otopeni, să preia containerul cu recolta anilor de cercetare, disimulat în bagajele de călătorie… S-ar putea să nu fi fost singurul. Pentru acei oameni, care au trecut proba de foc a riscului vieţii în serviciul ţării, patria nu le era acolo unde o duceau foarte bine, ci

România, pe care o doreau la fel de prosperă, precum ţările lor de adopţiune.

Am făcut aceasta paranteză pentru a face cunoscută filosofia profesiei şi deontologia spionilor români din acele vremuri, unii fii ai altor neamuri, dar cu rădăcini adânci în România. Un alt amănunt – şi acesta important: Virgil Măgureanu făcuse şi el, printre alţii, o recunoaştere la Cabinetul generalului Vlad, în timp ce acesta se afla la Ministerul Apărării Naţionale, unde urma să fie arestat.

Sfârşitul verii anului 1989 avea să mai aducă noi probleme, generate de returnările masive ale emigranţilor români ilegali din Iugoslavia. Coloane ce păreau a nu se mai sfârşi erau conduse, în ordine, de autorităţile iugoslave şi predate grănicerilor români. Ceauşescu dispune primirea “returnaţilor” în cazărmi militare, unde să fie interogaţi de organele de cercetare grănicereşti (în terminologia consacrată de manualele OTAN: supuşi procedurii de debriefing), după care li s-a permis să meargă la domiciliile declarate. Numărul lor mare făcea imposibilă trimiterea în justiţie pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Este greu să se poată spune câţi dintre ei s-au angrenat în acţiunile din decembrie 1989, pe baza instruirii ce li se făcuse. Timpul şi timpurile au fost potrivnice… Aceeaşi concluzie şi pentru cohortele venite din Ungaria, alcătuite exclusiv din bărbaţi valizi care, fără îndoială, au avut un rol major în evenimentele de la sfârşitul anului 1989. Acest rol l-a confirmat, în deplină cunoştinţă de cauză, Silviu Brucan, pe care, din nou, îl citez: “Problema este că eu cred că la Timişoara a fost şi este mână ungurească. Şi nu numai ungurească. Cred că şi anumite cercuri din Germania [...] şi aşa mai departe au acţionat acolo [...]“.

Concomitent, pe direcţia Ungariei au avut loc câteva “evadări” de-a dreptul spectaculoase: Nadia Comăneci, un cioban cu o turmă de câteva sute de oi, un orădean cu un autoturism care şi-a adaptat roţile la şinele de cale ferată; alţii se gândeau să încerce cu parapante (ori cu alte aparate de zbor artizanale). Toţi aceştia au fost aşteptaţi dincolo de frontiera română de numeroşi reporteri ai ziarelor, posturilor de radio şi televiziune.

Un grup de 11 persoane din Cluj, aflate ca turişti în Bulgaria, solicită azil politic Ambasadei Ungariei la Sofia, de unde sunt extrase pe calea aerului, cu destinaţia Budapesta. Cazul a fost nu numai intens mediatizat, dar şi supus atenţiei organismelor internaţionale, chipurile ca un exemplu al persecuţiei minorităţilor etnice în România. Nu în ultimul rând ca importanţă, trebuie menţionat şi faptul că mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri de grăniceri au fost arestaţi de Procuratura Militară, pentru complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei. Pe mulţi i-a demascat opulenţa stilului de viaţă, urmare a câştigurilor realizate din favorizarea persoanelor la trecerea clandestină a graniţei. Faţă de această situaţie şi a “forţărilor” spectaculoase de frontieră menţionate, Ceauşescu a dispus trecerea Trupelor de Grăniceri în subordinea Ministerului de Interne. Ministrul Apărării Naţionale primeşte greu decizia Comandantului Suprem, deoarece ea era expresia percepţiei “Tovarăşului” asupra degradării corpului grăniceresc şi a necesităţii de a fi reinstaurată disciplina sub autoritatea ministrului de Interne, nimeni altul decât temutul Tudor Postelnicu.

IV – Serviciile de informaţii străine au trecut la operaţiuni preponderent executive şi de provocare a structurilor politice de putere

 

Obiectivele urmărite de serviciile de informaţii străine, în perspectiva evenimentelor planificate, vizau: penetrarea şi controlul din interior al structurilor politico-administrative centrale, al celor militare de apărare, securitate şi informaţii; subminarea economică şi politică; războiul politico- diplomatic; operaţiunile psihologice şi de propagandă activă pentru determinarea revoltei populaţiei; distrugerea coeziunii structurilor supreme ale puterii; influenţarea moralului populaţiei; crearea unei opoziţii reprezentative şi controlul acesteia; studiul şi evaluarea grupurilor informale existente la nivelurile conducerii politice şi de stat (centrale şi locale); radicalizarea prozelitismului religios opus ortodoxismului şi celorlalte culte tradiţionale, a naţionalismului minorităţilor; readucerea în actualitate a revizionismului; atentatele la valorile de identitate naţională; punerea în poziţie activă a agenţilor aflaţi “în conservare”; studiul şi “încadrarea” în măsuri de control şi determinare a personalităţilor avute în vedere ca soluţii la alternanţa puterii.

 

Din controlul deplasărilor şi comunicărilor diplomaţilor străini, acreditaţi la Bucureşti sau în capitale ale unor state vecine, dar aflaţi în zonele evenimentelor planificate, a rezultat indubitabil că serviciile speciale ale principalelor puteri occidentale, inclusiv structuri din categoria aşa-nu- mitelor prelungiri executive clandestine ale spionajului, aveau în desfăşurare şi operaţiuni de altă natură decât culegerea secretă de informaţii.

Erau active toate statele care aveau interese politico-economice şi de altă natură în legătură cu România şi ale căror servicii de spionaj erau tradiţional bine reprezentate aici. Din motivele istorice ştiute, Ungaria şi-a asumat partea mai ascuţită a vârfului de lance… Dar Ungaria a fost susţinută de marile puteri. Aflându-ne la frontiera de nord a zonei Balcanilor, fief tradiţional al câtorva servicii, acestea s-au implicat şi ele consistent. Gorbaciov, neînţelegând schimbarea ca pe o abandonare a doctrinei socialiste şi a sferei de influenţă a Moscovei, a dat KGB-ului directive în sensul determinării şi preluării evoluţiilor din România sub control total. Toate “cârtiţele” KGB- ului dezactivate anterior ori aflate în conservare s-au afirmat în miezul evenimentelor, cooperând foarte bine cu agenţi ai inamicilor URSS din NATO. Decembrie 1989 a demonstrat cu prisosinţă acest lucru…

Metodele utilizate erau cele dintotdeauna. Îndeletnicirea fiind veche de când lumea, registrul acţiunilor era cel clasic. Noutatea a constat în utilizarea avantajelor oferite de mijloacele de transmitere instantanee a informaţiilor despre evenimentele speciale, care nu mai aveau frontiere.

A reţinut atenţia faptul că, din telegramele primite de la reprezentanţele noastre diplomatice, rezulta că au fost depuse foarte multe cereri de acreditare pentru ziarişti, despre care se ştia că erau cu totul altceva. Toţi aceştia au dorit să vină să se documenteze numai în oraşe din Transilvania şi Banat: Sibiu, Braşov, Cluj, Arad, Timişoara. Niciunul nu s-a dus în Moldova ori în sudul ţării. Congresul al XIV-lea al P.C.R. a fost pretextul sub care s-au solicitat cele mai multe acreditări. Era greu să nu se acorde acreditările solicitate în acest scop, chiar dacă se ştia că soli- citanţii vor urmări, în principal, alte scopuri. După Congres, unii nu au mai plecat…

De asemenea, a reţinut atenţia accentuarea caracterului făţiş, lipsit de orice rezervă ori subtilitate, al provocărilor la care s-au dedat şi membri ai unor ambasade străine. Ministrul de Externe l-a convocat pe ambasadorul SUA pentru a-i învedera ignorarea unor prevederi esenţiale ale Codului Diplomatic (Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena, 18 aprilie 1981). Ambasadorul, iritat, a încercat să protesteze. Calm, ministrul de Externe român l-a întrebat: “Domnule ambasador, dacă ambasadorul român la Washington ar ridica tonul la secretarul de stat, ce s-ar întâmpla?”. Răspuns: “Riscă să primească un impuls în posterior şi să se rostogo- lească pe scările Departamentului de Stat” (n.n. – în traducerea aproximativă a limbajului diplomatic).

În altă ordine de priorităţi, serviciile de spionaj au practicat cercetarea radio-electronică şi au captat tot ce a ieşit în eter. Este o regulă. A existat şi tentativa de conectare, printr-un tunel din pivniţa unei ambasade, la cablul comunicaţiilor telefonice guvernamentale. Comunicaţiile radio guvernamentale erau integral captate şi dirijate pentru stocare, decodare şi interpretare la un Centru de Spionaj Electronic Global.

O extrem de vocală prezenţă feminină în media românească din anii din urmă – în epoca trecută, fostă angajată a unei ambasade – avea în fişa postului atribuţii în legătură cu comunicaţiile efectuate prin intermediul staţiilor radio de pe autoturismele membrilor Comitetului Politic Executiv, ale miniştrilor şi demnitarilor din instituţiile de apărare, securitate şi ordine publică. În fiecare zi de marţi, se transmitea în exterior schema de relaţii a grupării de sâmbătă – duminică a categoriilor menţionate: cine la Snagov, cine la Comana sau Predeal ş.a.m.d.

Trebuie observate practicile, amintite anterior, de a se trimite agenţi/curieri recrutori pentru amorsarea dezordinilor stradale, ca fundal necesar provocărilor şi diversiunilor majore. S-au documentat acţiuni de creare a suportului logistic, folosit ulterior pentru simularea actelor teroriste. Rezidenţa unui serviciu străin, nu cel la care ne-ar duce gândul, închiriase prin agenţi de sprijin autohtoni circa 30 de apartamente ori garsoniere în zone-cheie, de regulă în clădiri cu mai multe intrări şi cu acces între scări pe terasele ultimului etaj. Iniţial, scopul era doar bănuit. A posteriori, a rezultat că din acele incinte s-au ţinut sub observaţie sedii ale unor instituţii, s-au simulat atacuri teroriste ori s-a deschis foc real şi letal.

Un alt serviciu de spionaj a cerut şi primit din partea agenţilor de sprijin autohtoni schiţele a vreo 300 de ascunzători naturale, pretabile pentru realizarea legăturilor clandestine (căsuţe poştale impersonale). Aproape imposibil de supravegheat şi controlat concomitent. Agenţi ai unor servicii străine îşi aveau locurile de muncă chiar în sediul Comitetului Central al PCR ori în clădirile anexă. Ceauşescu îi ştia şi manifesta o toleranţă justificată prin aparenţele “bunelor relaţii” oficiale şi prin faptul că erau, mai mult sau mai puţin, supravegheaţi. În 1989, când România s-a aflat sub agresiune informativă străină, opoziţia împotriva lui Ceauşescu a început să se manifeste făţiş şi în ”cadru organizat”, chiar în şedinţele organizaţiilor de partid Departamentul Securităţii Statului nu a fost implicat în niciun fel în organizarea Congresului al XIV-lea al P.C.R., fiindcă pregătirea Congresului era atributul organelor de partid competente: Comitetul Central, Comitetul Politic Executiv, Secretariatul CC cu secţiile pe domenii şi, în mod special, al colectivului organizatoric condus personal de secretarul general al partidului.

Totuşi, la modul figurat, a făcut ceva şi DSS. În conferinţele unor organizaţii locale ale Partidului Comunist Român din unsprezece judeţe şi municipiul Bucureşti au fost exprimate peste 30 de îm- potriviri la realegerea lui Nicolae Ceauşescu ca secretar general, la Congresului al XIV-lea al P.C.R. din 23-25 noiembrie 1989.

Responsabilii politici judeţeni respectivi, în acord cu membri ai conducerii centrale a partidului, convin să nu-l informeze pe Nicolae Ceauşescu.

Generalul Iulian Vlad, ministru secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului, îşi asumă decizia spargerii blocadei informaţionale, determinându-l pe Emil Bobu şi, prin el, pe Elena Ceauşescu să-i prezinte situaţia reală secretarului general şi Preşedinte al Republicii.

În preajma Congresului, presa oficială a partidelor comuniste şi muncitoreşti din statele membre ale Tratatului de la Varşovia, dar şi cea de la Belgrad, în mod aparte, critică fără menajamente politica dusă de Nicolae Ceauşescu.

Televiziunea din Ungaria dedica emisiuni speciale pentru congenerii din România, care sunt recepţionate şi induc orientări net potrivnice liniei politice oficiale a Bucureştiului. La Oradea şi în celelalte reşedinţe ale judeţelor învecinate cu Ungaria şi Iugoslavia se organizează, ad-hoc, grupe operative de monitorizare a propagandei pe care Budapesta şi Belgradul o realizau, vizând obiective politice în România. Aproape că nu mai exista ţară din Europa a cărei presă să nu atace sistematic regimul politic de la Bucureşti.

Toate aceste lucruri au fost raportate sistematic, în frusta lor realitate. Nici nu se putea altfel, fiindcă Departamentul Securităţii Statului, în pofida presiunilor politice din ultimii 10 ani, care-i vizau deprofesionalizarea, dispunea de un corp al ofiţerilor de informaţii cu un înalt grad de instruire (absolvenţi de facultăţi în cele mai diverse specialităţi, absolvenţi ai unor cursuri de limbi, culturi şi civilizaţii străine, un procent însemnat de specializări postuniversitare). De altfel, nivelul pregătirii a fost una dintre premisele importante ale profunzimii şi nuanţării abordării misiunilor.

Într-un asemenea context, informarea preşedintelui României asupra tendinţelor politice internaţionale şi a influenţelor acestora în plan intern devenise o întreprindere tot mai laborioasă şi stresantă, nu din cauza vreunei rezerve de a i se prezenta ştirile negative, extrem de incomode, ci din cauza avalanşei acestora, care impunea două şi chiar mai multe ediţii pe zi ale informării operative. În unele zile, şeful DSS rezerva până la patru ore (în două reprize, la începutul şi încheierea zilei) pregătirii informaţiilor şi verificării lor suplimentare. În noiembrie 1989, nemulţumirile populare atinseseră un prag exploziv. Generalul Iulian Vlad i-a cerut lui Ceauşescu, în mai multe rânduri, să-l primească, pentru a-i prezenta personal radiografia componentelor sociale ale securităţii interne: cronicizarea penuriei alimentare, a lipsei medicamentelor, combustibililor pentru încălzire, mai ales în spitale şi şcoli, părăginirea satelor, eşecul sistema- tizărilor rurale, criza energetică perpetuă, recepţionarea în masă a posturilor de televiziune din ţările vecine, vehemenţa presiunilor externe, misiunile itinerante de racolare ale organizaţiilor civice de front din ţările vecine, convergenţa revendicărilor revizioniste din partea tuturor vecinilor, semnalele tot mai proaste privind gesturile şi atitudinile Moscovei faţă de România, convingerea mediilor politico-diplomatice că ordinea internaţională este în pragul unei reaşezări fundamentale, care nu va ocoli România.

Pregătit, de fiecare dată, pentru o expunere de 7-8 minute, raportul generalului Vlad a fost întotdeauna prelungit de Ceauşescu, spre agitaţia şi curiozitatea Elenei Ceauşescu, la circa 40 de minute.

Pe timpul audienţei, primul ministru a fost, în mai multe rânduri, interpelat de Nicolae Ceauşescu, primind dispoziţii după dispoziţii şi învederându-i-se: “Voi veghea personal asupra rezolvării întocmai a problemelor…”.

Mai menţionez că a existat un raport special pe care generalul Vlad l-a înaintat lui Ceauşescu înaintea întâlnirii propriu-zise de la Malta, când la nivelul consilierilor şi miniştrilor celor doi şefi ai supraputerilor mondiale lucrurile esenţiale fuseseră convenite, în cel puţin 2-3 etape…

Este interesantă o remarcă a generalului Vlad, pe care a făcut-o în calitate de martor în “Procesul celor 24-1-2″ (al Comitetului Politic Executiv al CC al P.C.R.), citez: “Aceasta a fost soarta noastră, până la Malta am lucrat să desluşim Yalta…” Asta ne-a ajutat, în schimb, foarte mult să anticipăm şi să nu fim chiar surprinşi de Malta.

 

În timpul uneia dintre numeroasele şedinţe de judecată, dl.general Vlad a recurs la următoarea butadă: „Procesul lui Nicolae Ceausescu a fost judecat la Bucureşti, în noaptea de 7 spre 8 iulie 1989, sentinţa s-a dat la Moscova în 4 decembrie, iar executarea sentinţei a avut loc la Tîrgovişte în 25 decembrie!”.

 

In noaptea respectiva, pret de cateva ore bune, intre Gorbaciov si Ceausescu, asistati Raisa Gorbaciova si Elena Ceausescu a avut loc convorbire in care , in termenii cei mai duri, cu acuze dintre cele mai grave, cele doua parti si-au transat pozitile.

Dupa acel moment, propaganda, incitarile si provocarile la destabilizare politica au inceput sa vina de foarte aproape, din “tarile fratesti”. Cotidiene ,posturi de radio si televiziune ale unor partidelor comuniste din statele membre ale Organizatiei Trataului de la Varsovia, au declansat o campanie mediatica de razboi informational. Campanie care nu-l doar viza doar pe Nicolae Ceausescu , ci si revendicari teritoriale.