Curiozitati, sfaturi de urmat, mod de viata, etc...

Iunie 25, 2014

Dupa cum stim, desi exista 12 zodii, in lume sunt nenumarate tipuri diferite de personalitati. Fiecare persoana difera de alta ; iar doua persoane apartinand aceleiasi zodii pot avea mai multe diferente decat asemanari. Exista insa unele trasaturi neschimbate la fiecare zodie ; un “ceva” propriu acesteia, care nu se schimba ; doar manifestarile acestei trasaturi pot fi diferite. Acestea sunt laitmotivul sau stereotipiile fiecarei zodii si, despre acestea vom vorbi mai jos.

BERBEC – Dinamicul inflacarat

Ce nu se schimba la nici un Berbec este inflacararea, dinamismul, vointa si forta de caracter. Oricat ar fi de diferiti Berbecii intre ei, din orice mediu ar proveni, ei vor incerca intotdeauna sa impuna anturajului felul propriu de a gandi. Dictonul sau este : “Mai mult, mai repede, mai bine !”. Obsesia lui este lupta cu timpul. Cuvantul-cheie al zodiei : Acum !

TAUR – Rabdatorul finantist

Ce nu se schimba la nici un Taur este rezistenta, tenacitatea, puterea de munca si indaratnicia. Oricat ar fi de diferiti Taurii intre ei, din orice mediu ar proveni, ei sunt persoana ideala pentru operatiuni financiare. Dictonul sau este: “Asa ! Si numai asa !”. Obsesia lui este munca si familia. Cuvantul-cheie al zodiei : Bani !

GEMENI – Volubilul contradictoriu

Ce nu se schimba la nici un nativ Gemeni : dualitatea, caracterul schimbator, volubilitatea. Oricat ar fi de diferiti, din orice mediu ar proveni, ei se plictisesc repede si vorbesc mult. Dictonul lui : “Vorba dulce mult aduce !”. Obsesia lui: curiozitatea. Cuvantul-cheie al zodiei : superficial.

RAC – Sensibilul romantic

Ce nu se schimba la nici un Rac: sensibilitatea, conservatorismul, farmecul, traditionalismul. Oricat ar fi de diferiti, din orice mediu ar proveni, ei isi iubesc mult familia si copiii. Dictonul lui : “Copiii – inainte de orice !” Obsesia lui este intimitatea proprie. Cuvantul-cheie al zodiei : sensibilitate.

LEU – Autoritarul nobil

Ce nu se schimba la nici un Leu : vointa, autoritatea, generozitatea. Oricat ar fi de diferiti nativii Leu, din orice mediu ar proveni, ei au caracter nobil si mandru. Dictonul lui : “Cujus regio, hujus religio” ! ( cum e regele, e si religia ; adica : supuneti-va ! ). Obsesia lui : suprematia si autoritatea. Cuvantul-cheie al zodiei : stralucire.

FECIOARA – Pragmaticul analitic

Ce nu se schimba la nici un nativ Fecioara : ordinea si precizia, claritatea si puritatea, meticulozitatea. Oricat ar fi de diferiti, din orice mediu ar proveni, toti nativii Fecioara detesta confuzia si dezordinea. Dictonul lui : “Sa o luam metodic !”. Obsesia lui este curatenia. Cuvantul-cheie al zodiei : realism-pragmatic.

BALANTA – Conciliantul amabil

Ce nu se schimba la nici un nativ Balanta : gentiletea, sociabilitatea, generozitatea, senzualitatea. Oricat ar fi de diferiti, din orice mediu ar proveni, ei sunt instabili dar poseda simtul justitiei. Dictonul sau : “Timpul rezolva totul !”. Obsesia lui este moderatia si logica. Cuvantul-cheie al zodiei : diplomatie.

SCORPION – Razboinicul misterios

Ce nu se schimba la nici un Scorpion : ambitia, dorinta de putere si dominare, sexualitatea marita. Oricat ar fi de diferiti, din orice mediu ar proveni, ei au o aura de mister si magnetism. Dictonul lui : “Nimic nu e imposibil!”. Obsesia lui este sa nu-l “calci pe coada”. Cuvantul-cheie al zodiei : instinct (sclavul simturilor).

SAGETATOR – Inteleptul intuitiv

Ce nu se schimba la nici un Sagetator : caracterul sincer, inteligenta, intuitia. Oricat de diferiti ar fi, din orice mediu ar proveni, ei sunt oameni de actiune, loiali si elocventi. Dictonul lui : “Si Nostradamus era Sagetator!”. Obsesia lui este libertatea. Cuvantul-cheie al zodiei : sinceritate.

CAPRICORN – Discretul devotat

Ce nu se schimba la nici un Capricorn : simtul datoriei implinite, devotamentul, perseverenta. Oricat ar fi de diferiti, din orice mediu ar proveni, ei sunt hotarati, tenace, rezistenti. Dictonul lui: “Niciodata nu-i prea tarziu!”. Obsesia lui este autodisciplina. Cuvantul-cheie al zodiei : solitudine.

VARSATOR – Excentricul optimist

Ce nu se schimba la nici un Varsator: pasiunea pentru mister, neprevazut, ocultism, lipsa prejudecatilor conventionale. Oricat ar fi de diferiti, din orice mediu ar proveni, ei au spirit de sacrificiu. Dictonul lui : “Ajuta-ti aproapele !”. Obsesia lui este sa nu sufere nici o constrangere. Cuvantul-cheie al zodiei : originalitate.

PESTI – Spiritualul umanist

Ce nu se schimba la nici un nativ Pesti : sensibilitatea, sinceritatea, cinstea. Oricat ar fi de diferiti, din orice mediu ar proveni, ei au un caracter complex si contradictoriu. Dictonul lui: ” …nelinistit ca marea !”. Obsesia lui este caritatea si iubirea spirituala. Cuvantul-cheie al zodiei : discretie.

sursa : elystar.ro

Iunie 26, 2014

Inca o dovada,ca istoricii,intra in scena dupa 100 de ani de la producerea evenimentelor,pe baza "datelor" consemnate de catre cei puternici ai momentului intamparilor. Morţi suspecte ale unor personaje cheie din timpul revoluţiei In zilele revolutiei, dar si in anii care au urmat, multi dintre oamenii-cheie ai evenimentelor din 1989 au murit, au disparut ori s-au sinucis in conditii ramase neelucidate. Desi in majoritatea cazurilor anchetatorii s-au grabit sa diagnosticheze cauze naturale sau accidentale, exista numeroase suspiciuni legate de aceste decese, informeaza Romania Libera(editia din 18 decembrie 2007).

Dosarul Milea, redeschis in 2007

DATA NAȘTERII: 1 ianuarie 1927, Lereşti, ArgeşDATA MORȚII: 22 decembrie 1989, București (62 de ani)CAUZA OFICIALĂ A DECESULUI: sinucidere prin împușcare în inimăA FOST: ministru al apărării între 1985 – 1989Generalul Vasile Milea, ministrul Apararii Nationale in ultimul guvern comunist, a deschis seria deceselor suspecte. Moartea lui a fost anuntata de catre Nicolae Ceausescu (“Tradatorul s-a sinucis!”) pe postul national de televiziune, chiar in prima jumatate a zilei de 22 decembrie 1989, inainte sa fuga cu elicopterul din sediul CC al PCR.

Pana la data de 21 decembrie, ministrul Milea a transmis ordinele comandantului suprem Ceausescu de reprimare a manifestantilor si a coordonat executarea acestora impreuna cu ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, seful Securitatii Statului, Iulian Vlad, si seful garzilor patriotice, generalul . Parcalabescu. Despre moartea lui Milea au circulat doua ipoteze.Potrivit primei ipoteze, ministrul Milea ar fi fost impuscat din ordinul lui Ceausescu pentru ca a refuzat sa continue sa lupte impotriva propriului popor. A doua ipoteza porneste de la premisa ca Milea chiar s-a impuscat pentru ca si-ar fi dat seama ca Ceausescu va pierde batalia, iar el va fi pedepsit pentru crimele comise pana la acea data. Presupusa sinucidere a avut loc in biroul generalului garzilor patriotice, . Parcalabescu (vazut des in preajma Elenei Ceausescu), cu o arma ce apartinea unui subofiter din garda de corp a acestui general. Pana in 1998, dosarul decesului ministrului Milea a fost inchis cu diagnosticul “sinucidere”, desi in raportul medico-legal de expertiza nu au fost consemnate urme de pulbere pe haine si pe corp, urme specifice cazurilor de sinucidere prin impuscare. Generalul magistrat Dan Voinea de la Sectia Parchetelor Militare a deschis dosarul in 1998 pentru a completa cercetarile si a stabili cu exactitate imprejurarile mortii lui Milea. Dupa schimbarea puterii din 2001, dosarul a fost preluat de magistratii militari Vasile Stanca si Gheorghe Oancea, care au clasat dosarul tot cu sinucidere, fara a explica de ce in raportul medico-legal nu au fost consemnate urmele lasate de traiectoria glontului ucigas. In 2007, generalul magistrat Dan Voinea a redeschis acest dosar pentru completarea cercetarilor.

Dosarul Trosca-USLA, la un pas de instanta.Colonelul Gheorghe Trosca, adjunct al sefului de Stat Major USLA, coordona, in noaptea de 22 spre 23 decembrie, trei transportoare blindate catre Ministerul Apararii Nationale, unde i se ordonase sa sprijine apararea. Transportoarele au fost distruse, iar echipajele USLA macelarite de catre dispozitivele de aparare ale MApN, care i-au luat dreptteroristi (asa au fost informati conducatorii dispozitivelor de aparare). Trosca era antrenat sa cunoasca si sa riposteze in situatii limita gen lupte de gherila si contracara metodele de diversiune. Era unul dintre ofiterii care ar fi putut depista rapid “celula” transmitatoare de informatii diversioniste despre teroristi, “fantomele” care au generat, dupa 22decembrie, circa 1.000 de morti si 3.000 de raniti.In acest caz, Sectia Parchetelor Militare a reconstituit cu precizie faptele si persoanele participante, dar numele acestora si acuzatiile care li se aduc nu sunt, inca, publice.

Nuta si Mihalea au ars de vii.Generalul Constantin Nuta, seful Militiei, si adjunctul sau, generalul Velicu Mihalea, au murit in seara de 23 decembrie 1989, dupa ce elicopterul care-i aducea la Bucuresti a fost doborat la Alba Iulia. Pana la data de 20 decembrie, cei doi au sters urmele macelului de la Timisoara pe data de 19 decembrie au trimis cadavrele la Bucuresti, unde au fost incinerate, iar cenusa lor a fost aruncata la groapa de gunoi a Capitalei), apoi s-au dus la Arad. In dimineata zilei de 23 decembrie au luat trenul spre Bucuresti, dar la Deva au fost arestati si dusi la sediul unui regiment de geniu din oras. Apoi au fost urcati intr-un elicopter (unde au fost legati cu franghii de scaune) pentru a fi dusi la Bucuresti. In loc sa se indrepte spre Capitala, elicopterul si-a schimbat – nu se stie de ce! – traseul spre Alba Iulia. Elicopterul a fost doborat pe dealul Mamut din Alba Iulia de catre militarii de la sol, care au primit ordin sa doboare tot ce zboara, deoarece ar fi fost vorba de “teroriști“. Ordinul a venit de la Bucuresti, de la celula de comanda de la MApN (unde se aflau, intre altii, generalul Victor Athanasie Stanculescu si Ion Iliescu),dupa cum s-a aflat de curand in cadrul anchetelor de la Sectia Parchetelor Militare. Au fost identificate persoanele care au transmis ordinul de doborare “a tot ce zboara”, precum si cei care le-au executat. Considerat o adevarata biblioteca vie, Nuta a fost anterior sef la contrainformatiile militare. Era extrem de temut si multi l-ar fi dorit disparut.Puiu, disparut si declarat nebunGeneralul Dumitru Puiu, comandantul Aeroportului Otopeni, a disparut, pur si simplu, pe 24 decembrie 1989, dupace a anuntat la TVR ca detine filme cu masacrul de la Otopeni.A fost descoperit pe strazile Timisoarei, unde a fost internat la spitalul de psihiatrie. A murit in mod suspect la inceputul lui 1990. Casetele disparute ar fi facut lumina asupra diversiunii de la aeroport in urma careia numai intr-o singura ora au fost ucise circa 50 de persoane. Conditiile disparitiei generalului Puiu nu vor putea fi elucidate niciodata, sustin surse judiciare.

Misterul de la VienaGeneralul Marin Ceausescu (fratele dictatorului) – seful reprezentantei comerciale a Romaniei pentru Europa de Vest de la Viena (in fond, o centrala de spionaj) – a avut acces la conturile familiei Ceaușescu. La 28 decembrie 1989, acesta “s-a sinucis prin spanzurare” la sediul reprezentantei, iar conturile Securitatii au disparut. Moartea generalului Ceaușescu nu a fost anchetata.Seful lui Pacepa si judecatorul lui Ceausescu, “sinucisi”…Generalul Nicolae Doicaru(seful Directiei de Informatii Externe intre 1959-1978) a murit extrem de ciudat la o partida de vanatoare din 1992, verdictul anchetatorilor fiind cel de “sinucidere prin impuscare”. Toti participantii la vanatoare aveau cartuse cu alice, dar Doicaru a fost ucis de un glont care nu se stie din arma cui a “pornit”. Doicaru a fost prieten cu Pantiusa Bodnarenko, fostul sef al generalului Mihai Pacepa (generalul de Securitate, “defectat la americani”), iar dupa 1990 a fost consilierul lui Gelu Voican Voiculescu. Dosarul a fost clasat.

Judecator militar, generalul Gica Popa, presedintele completului de judecata in procesul Ceausestilor, cel care a pronuntat condamnarea la moarte a acestora, s-a sinucis prin impuscare intr-o unitate militara la data de 1 martie 1990, dupa ce a cerut trimiterea la o ambasada in strainatate, pentru protectie. Potrivit unor surse judiciare, generalul Popa, pana la sinucidere, a fost asaltat de telefoane de amenintare cu moartea. Dosarul a fost inchis.Seful USLA, mort intoxicatColonel Gheorghe Ardeleanu, fost sef USLA, fost sef de contraspionaj pe spatiul european, a murit in iunie 1993, cand s-a “intoxicat cu insecticid, stropind cartofi” la Petrani (langa Oradea). Diagnosticul: “moarte accidentala”. Bunoaica si Malutan au plecat cu elicopterul Generalul Ion Bunoaica, fost sef al comandamentului Trupelor de SecuritateTimisoara, implicat in reprimarea de pana la data de 21 decembrie, numit ulterior sef al noii Jandarmerii Romane, s-a prabusit cu un elicopter in 1995, impreuna cu generalul de politie Ion Eugen Sandu (fost la Militie). Bunoaica era un martor incomod, deoarece putea spune cine si ce ordine de reprimare a dat la Timisoara. Dosarul mortii a fost clasat.Locotenent-colonelul de Securitate Vasile Malutan, fost pilot al lui Nicolae Ceausescu, s-a prabusit cu elicopterul de la inaltimea de 12 metri “in timp ce uda vita-de-vie” la Fundulea (“moarte accidentala”). Cu o zi inainte de a muri, el a sustinut in fata unei comisii parlamentare ca “la plecare, in 22 decembrie, Nicolae Ceausescu avea cu el o valizaplina cu documente”. Generalii Militaru si Gusa, morti “natural” de cancer galopant…Generalul Nicolae Militaru, primul ministru postdecembrist al Apararii, a murit de cancer galopant (“moarte naturala”) in 1996, la scurt timp dupa ce a anuntat ca va fi contracandidatul lui Ion Iliescu la presedintia Romaniei. Militaru a fost deconspirat ca agent sovietic. Cunostea in detaliu reteaua KGB din Romania, din care facea parte.Generalul Stefan Gusa, seful Marelui Stat Major General al Armatei, a participat la reprimarea demonstrantilor de la Timisoara pana la data de 19 decembrie 1989. A murit de cancer galopant (“moarte naturala”) in martie 1994. Membrii familiei sale au declarat presei ca boalai-a fost provocata intentionat pentru a fi impiedicat sa spuna tot adevarul despre cei implicati in crimele din decembrie 1989.

DECESE “NATURALE”Cinci generali prea bine informati…» Generalul Gheorghe Voinea, comandantul Armatei I , a coordonat represiunea din Bucuresti si se presupune ca a cunoscut imprejurarile “sinuciderii” ministrului Milea. A fost gasit mort in birou la inceputul lui 1990.Nu s-a anchetat decesul generalului, moartea fiind considerata“naturala”.» Generalul Safta, seful dispozitivului de aparare al sediului MApN, mort la inceputul lui 1990.El i-a cunoscut pe toti membrii “celulei de comanda” din sediul MApN, de unde au plecat toate informatiile diversioniste, generatoare de victime. Imprejurarile mortii generalului Safta nu au fost anchetate (“moarte naturala”).» Generalul Cerbu, seful centralei Transmisiunilor MApN, a detinut controlul asupra circulatiei informatiilor si ordinelor. El este cel care a anuntat la TVR ca “s-au intrerupt legaturile cu Securitatea…”. A stiut cine si ce ordine a transmis. Ca si fiul sau, tot ofiter, Cerbu a murit de cancer galopant (“moarte naturala”).» Generalul de Securitate Stelian Pintilie, seful tuturor transmisiunilor militare si civile din Romania (sef al generalului Cerbu), cu sediul la Palatul Telefoanelor din Bucuresti, a murit in conditii suspecte, dar decesul a fost consemnat ca “natural”. Generalul Pintilie a stiut cu exactitate cine a facut diversiunea, care au fost verigile de transmisie, cine le-a executat si cu ce scop. La revolutie, din centrala, s-a ocupat de intreruperea legaturilor unitatilor Ministerului de Interne si ale Securitatii si a creat o linie directa, securizata intre centrul de comanda de la MApN cu celulele aflate in sediul CC al PCR si cu TVR.» Generalul Emil Macri, seful Directiei a II-a de contraspionaj economic a Securitatii, specializat in inabusirea revoltelo (inclusiv a revoltelor din 1977 si 1987), a fost arestat si inchis dupa revolutie. Macri nu a apucat sfarsitul procesului sau. El a murit in aprilie 1991. Diagnosticul oficial a fost “infarct”, dar s-a sustinut si ipoteza intoxicarii sale in masina care il transporta de la un spital la altul. Diagnostic: “moarte naturala”.

Iunie 27, 2014

Aurel I. Rogojan: Alocutiune la lansarea volumului “Apusul Agorei – Romanii sub al saselea…Escu” (Editura Proema, 2013)

Agora, ca realitate a democratiei, a trecut falia dintre apus – care stiintific este o iluzie optica si consecintele acestui fenomen: crepusculul si intunericul. Democratia si-a atins limitele, structurile suprastatale desfida deciziile democratice , ca expresie a suveranitatii natiunilor. Dorim exemple ? Avem.

Ceea ce ni s-a intamplat si in lunga vara fierbinte a anului 2012, cand Agora intregului popor, cu rezultatele cunoscute : adicǎ 87,52% din cei prezenţi la urne, împotrivǎ la 11,15%, nu a insemnat nimic intr-o lume care se proclama democratica.

Nu a insemnat nimic, pentru ca, asa cum evidentiaza academicianul Ion Scurtu, citez : “Liderii SUA şi ai Comisiei Europene s-au alarmat. Intr-o ţarǎ atât de cuminte şi ascultǎtoare, au avut loc evenimente importante, fǎrǎ ca ei sǎ fie informaţi şi sǎ-şi fi dat acordul. Aşa ceva nu poate fi acceptat. Ar însemna ca România sǎ calce pe urmele Poloniei, care a adoptat, în relaţiile cu SUA, NATO şi Uniunea Europeanǎ, o atitudine fermǎ, cerând, şi pânǎ la urmǎ reuşind, sǎ impunǎ a se ţine seama de punctul sǎu de vedere. Iar Polonia nu şi-a înstrǎinat resursele naturale, nu a privatizat domeniile strategice, ci a promovat o politicǎ de protejare a intreprinderilor naţionale şi a pus restricţii la distribuirea pe piaţa internǎ a mǎrfurilor strǎine. Ca urmare, Polonia este singura ţarǎ fostǎ socialistǎ devenitǎ membrǎ UE care nu cunoaşte criza economicǎ şi nu este obligatǎ sǎ se supunǎ directivelor FMI şi Bǎncii Europene. Dar cazul Poloniei, atât de iritant pentru comisarii de la Bruxelles şi cei de la FMI, nu trebuia sǎ se repete. Mai ales în cazul României, a doua ţarǎ, ca mǎrime, din aceastǎ arie geograficǎ. “Am incheiat citatul.

Daca marile decizii politice de interes national sunt sever conditionate, chiar pana la substituire, de catre forte externe, acest lucru este posibil doar din cauza blestemului istoric al Romaniei. Blestemul Romaniei este politica marilor tradari nationale.

Din cauza maladivei predispozitii la tradare, nimeni in lume nu ne- a iubit. Dimpotriva. Nesfarsitele ploconiri , cand la Inalta Poarta, cand la Paris, Berlin si Viena apoi si la Londra, la Kremlin, Washington si Bruxelles ne-au adus, pe termen lung, detestare, desconsiderare si consecinte dintre cele mai grele in planul recunoasterii istoriei, identitatii si demnitatii nationale.

Nu mai amintim de conditia economico-sociala si culturala a locuitorilor tarii. Nu fara temei s-a spus, de catre Bismark, ca “a fi roman nu este o nationalitate, ci o profesie…”

In aproape doua decenii din a doua jumatate a veacului trecut romanilor le-a fost respectata demnitatea nationala.

Am ales pentru deschiderea volumului capitolul “Scenarii si perspective geopolitice”, sub puternica inraurire a spuselor lui Iorga, intr-o conferinta din 1926, cand afirma: Citez: “Nu se ştie îndeajuns ce formidabilǎ e propaganda ungureascǎ contra noastrǎ astǎzi şi cât de adânc pǎtrunde pretutindeni, ce oameni de seamǎ din toatǎ lumea ajung sǎ se convingǎ cǎ noi suntem nişte barbari rǎpitori, balcanizatorii unor teritorii care revin Coroanei Sfântului Stefan. O sǎ ne întâlnim cândva cu rezultatele acestei propagande şi o sǎ ne muşcǎm mâinile pânǎ la sânge (…)”.

In 1936, N. Iorga avertiza din nou asupra imaginii dezastruoase a României: “nu suntem iubiţi în strǎinǎtate/…/ Acesta nu este un lucru de azi, de ieri. De veacuri întregi, prin nu ştiu ce potrivire a sorţii, desigur nedreaptǎ, aşa a fost cu noi. Am întâmpinat necontenit aceeaşi antipatie”.

Contrapropaganda romaneasca a fost slaba si neconvingatoare.

Consecinta : Diktatul de la Viena a fost considerat de cei care contau in politica lumii, precum şi de o bunǎ parte a opiniei publice internaţionale ca fiind un adevǎrat arbitraj, prin care s-a fǎcut dreptate Ungariei.

Ceea ce pentru Romania anului 2012 a insemnat o infrangere a democratiei, intr-un pervers razboi psihologic, in care “invingatorii” au avut de partea lor minciuna, falsurile, dezinformarile, intoxicarile si tradarea, pentru altii a insemnat oportunitate istorica. Istoricul Ion Scurtu observa, citez :”(…) imaginea externǎ atât de viciatǎ a României a fost beneficǎ pentru politicienii unguri, care au ştiut, ca şi altǎdatǎ, sǎ-şi promoveze propriile interese.

In timp ce politicienii români erau absorbiţi de disputele politice şi preocupaţi de “ce zice Europa”, s-a organizat, chiar pe teritoriul României, o întrunire publicǎ la care mai mulţi oficiali maghiari au cerut cu glas tare autonomia teritorialǎ a ţinutului secuiesc. Preşedintele UDMR a comentat: “Autonomia doritǎ de maghiari nu e împotriva statului român şi la un monent dat se va realiza”. Nu a fixat un termen anume, dar a avansat o certitudine: “se va realiza”.

Oficialii români nu numai cǎ nu au luat atitudine faţǎ de aceste declaraţii, dar preşedintele ales a fǎcut, la numai câteva zile dupǎ anunţarea rezultatelor referendumului, o vizitǎ în judeţele Harghita şi Covasna, unde a declarat: “nu pot sǎ nu observ reacţia ungurimii faţǎ de referendum şi nu am decât sǎ le mulţumesc”. Etnicii maghiari din România s-au abţinut de la vot, contribuind decisiv la eşuarea referendumului, deoarece nu s-a întrunit cvorumul de 50% plus 1 din prezenţa la vot. Am incheiat citatul.

Tot mai multe minti lucide si voci respectate in agora comunitatilor transilvanene ne alerteaza, cand cu speranta intelegerii pericolului, cand cu deznadejdea raului deja facut, ca Romania se prabuseste sub loviturile marilor tradari. Ale tradarilor de Tara si ale tradarilor de Patrie. Caci nu sunt una si aceiasi crima de inalta tradare. Dupa cum nici Tara nu ne este Patria intreaga.

Patria ne este leaganul strabun al plamadirii, spatiul etnico-istoric al neamurilor din care descedem, delimitat de grupurile etnice congenere, ramase ca strajeri ai patriei in partile cele mai de vest, est, sud si nord ale expansiunilor iliro – tracice, anterioare marii colonizari elenistice.

Este o realitate geopolitica imuabila, tarile nu mai sunt demult corespondentul vechilor patrii, ci spatiul geografic in care popoarele si-au edificat statalitatea si poseda un teritoriu delimitat de “granite nationale”. Drept urmare, parti din patriile multor popoare sunt astazi in limitele teritoriilor altor tari.

Cam acesta este esenta lectiei de istorie, la care guvernele postdecembriste ale Romaniei au fost absente, nu au inteles-o ori au ignorat-o.

Cand mi-a fost dat sa vad ce intentii are Guvernul Romaniei, prin Departamentul Romanilor de Pretutindeni, in legatura cu Patria, am realizat de ce este tradata Tara.

In perioada interbelica, congenerii nostri din ex-Iugoslavia aveau peste 130 de biserici si 50 de scoli.

In Evul Mediu, domnii pamanteni, in spriritul traditiilor basileilor Constantinopolului au ridicat biserici si manastiri pentru numeroasele comunitati romanesti din sudul Dunarii. Azi nu-ti trebuie nici degetele unei maini ca a numeri bisericile si scolile romanesti din intreg Balcanul, covarsitor romanesc inaintea invaziei slave. Bisericile si manastirile ridicate in sudul Dunarii de Basarab I Intemeitorul si urmasii sai pe Tronul Tarii Romanesti au fost in vreme simboluri ale rezistentei crestin-ortodoxe fata de expansiunea otomana. Toate au fost trecute in proprietatea lor de catre “bisericile nationale”. Este numai un aspect al dramei romanismului sud-dunarean…

O intrebare si un raspuns:

- “Romanii din sudul Dunarii sunt inca o necunoscuta in patria lor de obarsie, Romania ?”

- ” Cred ca politicienilor romani le e frica de romanii din sudul Dunarii.”

Raspunsul apartine domnului Cristea Sandu Timoc, secretarul general al Astrei Romane pentru Banat, Valea Timocului si Romanii de Pretutindeni. La venerabila etate de 96 de ani, apostolul cauzei romanilor din sud- vestul dunarean a raspuns politicos si reticent, dar frica politicienilor romani nu este decat expresia din subconstient a uitarii Patriei.

Cand conducatorii altor popoare, in speta cel ungar si german, vin si revendica Romaniei proprietati din teritoriul ei inalienabil, pe care tratatele internationale , de dupa primul si al doilea razboi mondial le- au atribuit, in conformitate cu dreptul international, poporului si statului roman, iar inalti demnitari le satisfac cererile revansarde, este fara de tagada ca acestia , asa cum nu stiu ce este Patria, la fel tradeaza Tara.

Ce ni se spune ca facut un mongol din guvern, in schimbul primirii cu onoruri militare la Berlin ? Ca a fagaduit, in beneficiul unor “urmasi” ai … criminalilor de razboi hitleristi , circa 30 la suta din vechile centre istorice transilvanene, confiscate de la Grupul Etnic German, prin efectele tratatelor internationale.

Asa a facut si predecesori ai mongolului, care, in schimbul intrarii in gratiile hungarismului revansard, inamicul milenar al poporului roman, au acceptat , in aceiasi maniera, “retrocedari” de proprietati, conform cadastrului de la inceputul secolului al XVIII-lea, in favoarea urmasilor criminalillor de razboi hortysti.

Ce ar fi trebuit sa stie cei in cauza, pentru a nu fi savarsit inalta crima de tradare a Tarii ?

· Ca, in deceniul ce a urmat dupa 1 Decembrie 1918 , in Tansilvania unita cu Romania industriile, transporturile, comertul si bancile au cunoscut o dezvoltare impetuoasa, iar leul romnaesc a devenit o moneda convertibila, concurand cele mai puternice monede europene. Iar consecinta a fost si aceea ca dintr-o trezorerie plina, statul roman i-a despagubit pe cei care au parasit teritoriile cuvenite istoric si de drept Romaniei, abandonandu-si proprietatile.

· Ca, in in urma rapturilor teritoriale din anul 1940, fostii proprietari despagubiti si-au redobandit , prin forta ocupatiei militare, averile inzecite, fara a dezdauna cu ceva statul roman ori actionarii prejudiciati.

· Ca, prin legile impuse de tratatele de pace postbelice, grupurile etnice germane si maghiare, dat fiindu-le responsabilitatea stabilita , conform Dreptului International, au fost obligate la suportarea daunelor de razboi.

· Ca, una dintre conditiile restabilirii si normalizarii realtiilor politico- diplomatice ale Romaniei cu puterile occidentale, in anii`60-`70, a fost despagubirea proprietarilor- ceteteni ai respectivelor state- prejudiciati de nationalizarea de acum 65 de ani.

Asadar, popor roman, de cate ori platesti tradarea celor alesi sa- ti apere drepturile si sa-ti implineasca prosperitatea ?

Mesajul cartii pentru acesti mercenari politici este, ca daca ar fi sa le gasim locul in istoria Romaniei, ei ar urma in sirul nedemnilor condamnati, in numele legii, pentru tradare de Tara, iar in numele stramosilor, pentru uitare de Patrie.

In urmatorul capitol, “Romanii sub al…saselea Escu” , incercam sa punem in lumina faptele care dovedesc cum acelasi gen de propaganda din trecut a reusit, in anul 2012, sa acrediteze, in si din cancelariile occidentale, in opinia publica internationala, diversiunea loviturii de stat. In pofida adevarului ca Parlamentul – e drept fara voia acelor cancelarii- a recurs la mecanismele si procedurile democratice de schimbare a presedintilor camerelor si, respectiv, de suspendare a Presedintelui Romaniei, iar Curtea Constitutionala a validat hotararile Parlamentului.

Cine si ce a speriat cel mai tare Vestul ? O firesca, cat se poate de fireasca si responsabila declaratie: “Politica Romaniei este decisa de poporul Roman”. Din acel moment, omul politic, autor al declaratiei a devenit , citez: “incorect politic, un anti-american si anti-european nefrecventabil.” Am incheiat citatul din … Nu merita sa-i fie pomenit numele .

Perspectiva deschisa de o astfel de declaratie, expresie a demnitatii nationale, dar si a lipsei de practica si orientare politica intr-un mediu international nedemocratic, venita nu din partea unui politician oarecare, a pus in miscare presedintia Comisiei Europene, Departamentul de Stat, cu umilitoarele consecinte cunoscute.

Frica, aceasta regina a Estului postcomunist, meschine interese personale amenintate de devoalare, perpetua predispozitie la tradare, sau ce altceva, i-a trasformat, apoi, pe temerarii protagonisti ai evenimentelor care au speriat Vestul, in prea supusi ai Troicii Mondiale ? In paginile cartii poate fi lesne deslusit raspunsul.

Occidentul, in care multi si-au pus sperante, a avut atunci fata de poporul roman reactia fata de un purice de pe carambul unei cizme. Reactia, la randul ei, are si ea o cauza fundamentala, pe care o desprindem dintr-un complex de conditionari umilitoare acceptate si acumulate in ultimul patrar de veac. Legaturile si intelegerile cu puteri straine pentru dobandirea si mentinerea puterii, bineinteles in contrapartida cu avantaje care au implicat limite severe in suveranitatea si independenta deciziilor politice, au indus consecinte greu de suportat, unele cuantificabile in subminare politica si economica.

Asemenea stari de fapt sunt descrise in legea autohtona, inca din veacuri trecute, drept hiclenie, inselare a increderii cetatii, adica tradare. (“verice supus ruman, cu puteri streine invoiala va savarsi in contra terii sale, la moarte, ori la cazne pe viata in temnita grea se va osandi”)

Zeita Thetis, legata fiind la ochi, nu are cum sa vada… Nimeni nu se grabeste sa-i puna in talerele balantei, intr-o parte faptele , in cealalta parte masura legii .

Nu cred ca era tocmai in logica lucrurilor ca cel mai dezvoltat capitol, ca spatiu si diversitate tematica, sa fie cel de sub titlul interogativ : “Ce mai fac serviciile secrete ? “. Insa, declaratia de ieri a presedintelui Camerei justifica cota interesului.

Si daca tot am adus vorba, nimeni nu stie exact ce fac servicile secrete. Dar se mai intampla accidente , din care izbucnesc mari scandaluri internatioanle si, astfel, mai aflam cate ceva, insa numai din ce au facut prost , ori au omis sa faca bine.

In ultimele trei decenii, serviciile secrete au intrat ca mari jucatori la vedere pe scena evenimentelor cruciale ale schimbarii ordinii mondiale. Dar, in acelasi timp, s-au schimbat fundamental conceptul securitatii si nevoile de informatii.

Transformarile au surprins cele mai conservatoare institutii ale democratiilor moderne – serviciiile de informatii pentru securitate – nepregatite sa-si asume noile responsabilitati si sa inteleaga cat de important este rolul lor pentru evitarea surprizelor ce ne pot veni din viitor, ca urmare a politicilor gresite din trecut si prezent.

Securitatea in societatea globala a erei informationale este marea provocarea sub ale carei auspicii omenirea a intrat in cel de-al treilea mileniu .

Sperantele cu care omenirea a asteptat o noua ordine internationala par a fi fost doar mituri spulberate de realitati grave, care au indepartat , din nou, orizonturile unei lumi a prosperitatii materiale si spirituale.

Debutul noii ordini mondiale pare a fi o programare sistematica a dezordinii internationale. Institutiile civile specializate in prospectarea viitorului par fi pierdut tot mai mult teren in favoarea serviciilor de informatii pentru securitate ale celor cateva puteri dominante care deseneaza noua configuratiei geopolitica a planetei.

Desi era de asteptat ca odata cu victoria sistemului ideologic occidental crestin si scoaterea din scena a sistemului ideologic marxist –leninist ateu, lumea sa devina mai sigura, noile razboaie si razboaiele viitorului se anunta a fi, ori de lunga durata si de continua uzura, ori o pregatire a unei batalii decisive pentru destinele umanitatii.

In alte perioade istorice, dupa incheierea razboaielor clasice resursele alocate pentru serviciile de informatii pentru securitate, ca si configuratia acestora erau sever dramuite, ceea ce nu s-a mai intamplat la cumpana dintre cele doua milenii, odata cu incheierea celei mai lungi si mai costisitoare confruntari , “Razboiul Rece” .

Tendinta multiplicarii si dezvoltarii comunitatilor informative secrete ale statelor natiuni dominante, cu accente evidente in componenta militara a acestora. nu poate sa nu fie interpretata ca ingrijoratoare pentru directia in care lumea se indreapta si natura surprizelor viitorului.

A devenit, deja loc comun, faptul ca au loc razboaie de ocupatie , nu ca urmare a factualitatii pericolului, ci a unor “casus belli” provenite din laboratoarele serviciilor secrete.

Dreptul international pare a fi rescris de dreptul fortei, iar afacerile neonorabile care au creat proasta reputatie a serviciilor secrete in trecut, au fost “privatizate”, precum noile razboaie.

Sa fie oare acestea motivele pentru care strategul politic American Edward Lutwak a instigat, mai zilele trecute, la dizolvarea serviciilor de securitate si preluarea artibutiilor acestora de catre servicii politienesti supuse transparentei ?

Preocuparile publicistice mi-au facilitat cateva intalniri memorabile, pe care le-am consemant in capitolul evocari, unde aduc un prinos de respect vietii si operei istoricilor Dinu C Giurescu, Gheorghe Buzatu si Larry Watts. Un tripod puternic fata de atentatele la identitatea nationala ale falsificatorilor istoriei.

Am aici o carte de mare invatatura, pe care trebui sa o punem discret in biblioteca nepotilor, ca sa o descopere singuri, candva, ca pe o comoara: “Zid de pace.Turnuri de fratie. Deceniul deschiderii: 1962-1972” Autori, doi dascali ai neamului, de a caror contemporaneitate suntem privilegiati : Mircea Malita si Dinu C.Giurescu. Deschidem la paginile 168-169 si spicuim: “Avocatul Adrian Brudariu, care, la randul sau obtinuse de la maresalul Ion Antonescu eliberarea lui Petru Groza, prezentat personal acestuia petitia familiei Giurescu… (n.n. profesorul Constantin C.Giurescu, dupa cinci ani si doua luni de temnita grea la Sighet, mai trebuia sa ispaseasca inca cinci ani de domiciu obligatoriu intr-o colonie din Baragan, unde se aflau banateni dislocati, in anul 1951, din zona de frontiera).

In finalul discutiei, avocatul Brudariu ii pune lui Groza intrebarea : “Petre, cine vrei sa scrie istoria romanilor – Giurescu sau Roller?“ Petru Groza, a prezentat cazul Giurescu lui Dej si, in final, il intreaba : ”Ghita, , cine vrei sa scrie istoria romanilor – Giurescu sau Roller?“

Dupa eliberare, profesorul C.C. Giurescu a fost invitat de Petru Groza la Prezidiul Marii Adunari Nationale. Elegant, jovial ii intinde mana si-i spune direct: “Stiu tot ce s-a intamplat, dar de acum inainte lucrurile se vor indrepta, veti vedea.”

C. C.Giurescu :”Domnule Presedinte, sunt istoric, am trecut printr-o revolutie, meseria mea este sa inteleg ce a avut loc.”

Daca domnul profesor Dinu C Giurescu este acum aici, asta inseamna ca Domnia Sa intelege sa duca mai departe crezul de profesie si viata al distinsului sau parinte. Aplauzele noastre pentru Magister !

In loc de incheiere.

Incredintez acest volum judecatii Dumneavoastra, compatriotii mei.

Am afirmat, in acest volum, ca familiile politice, structurate in clanuri de putere transpartinice sunt cancerul democratiei noastre. Ele au devenit substitutul pluralismului si au insituit o noua dictatura. Clanocratia.

Am spus, de asemenea, ca politica marilor tradari nationale este blestemul Romaniei. Dar raul cel mare din aceste tradari vine cand Agora este pustie si innegurata de amurgul democratiei.

Si noi cei care ne-am adunat aici suntem intr-o Agora. Intr-una, care, inca, nu a apus. Atata vreme cat oameni , atat de feluriti, se aduna in Agora puterii cuvantului tiparit, mai exista sanse ca Tara intreaga sa se adune in si sa renasca din Agora Neamului Romanesc, printr-o dreapta cumpanire intre cele trei timpuri: trecut, prezent si viitor.

Aceasta este maxima noastra urgenta existentiala.

Mari romani,

Coborati in Agora si luminati-va poporul cu intelepciunea inaintasilor care au redat si aparat demnitatea neamului !

Iunie 28, 2014

Articol nou pe SANTINELA ORTODOXĂ

Stigmatizarea românilor şi a altor est-europeni, ca fiind leneşi, hoți și scursuri sociale se dovedeşte, iată, a fi nu doar o modă printre politicenii şi cetățenii de rând din diferite ţări vestice, dar foarte probabil că în curând va deveni politică oficială a Uniunii Europene (UE). Asta pentru că ”cetățeanul european” este doar o marotă de propagandă folosită de cei ce vor să prostească națiunile din Europa și să închidă gura euro-scepticilor. Nu există ”cetățeni europeni”, există doar ei și noi. EI, Vestul cel bogat, dar care are nevoie ca de aer de materiile prime, de resursele naturale, de forța de muncă ieftină și dispusă la a face muncile pe occidentalii le refuză ca fiind degradante şi de piața de desfacere din țările estice, adică de la NOI, esticii priviți de la bun început și până în prezent de Vest ca fiind scursurile Europei, cetățenii de mâna a doua care nu au altă menire în viață decât să îi deservească pe ei și interesele lor. Dar, deşi se cred superiori şi pe noi nu încetează să ne facă estici săraci, cetățeni de mâna a doua, balcanici înapoiați, ş.a.m.d., vesticii dau dovadă de o lipsă de caracter și de o mentalitate mai ticăloasă decât ar fi putut și cei mai mari sceptici crede. Ei sunt țațele din piață, nu noi.

Deși nu încetează să ne înjure şi să ne scuipe ca la piață, pe noi, esticii cei înapoiați şi balcanici, oficialii europeni de cel mai înalt rang și popoarele vestice cele luminate trăiesc în mare măsură de pe urma noastră, ca urmare a exploatării nemiloase a coloniilor din Est. Ne blesteamă și ne amenință, dar nu rup legătura cu Estul. Și asta nu datorită unor aşa-zise mărețe idealuri europene, ci pentru că minunatele lor maşini se vând la noi, produsele lor, începând de la cele industriale şi terminând cu cele alimentare, se vând tot la noi, în general vorbind, fără piața de desfacere pe care România şi alte țări est-europene le-o oferă vesticii cei supra-dezvoltați ar fi acum într-um mare impas economic şi social.

Iar camioanele încărcate cu materie primă din România au bătătorit drumurile ce duc către Vest. În schimb, România nu este primită în Schengen, pentru ca firmele româneşti să nu fie încurajate să exporte în țările din Vest, economiei românești i se pun nenumărate bețe în roate prin decizii aberante şi unilaterale impuse de la Bruxelles, imigranții români și est-europeni sunt priviți ca o amenințare pentru forța de muncă locală, atunci când îndrăznesc să ridice ochii din brazda de căpşuni, fiind tratați ca atare, România este pusă non-stop la zid şi persecutată verbal şi nu numai de birocraţii europeni, adevărați comisari nemiloşi ai unei oribile forţe de opresiune ce se dovedeşte a fi Uniunea Europeană, acest Al Patrulea Reich al zilellor noastre. Pe scurt, în UE lucrurile sunt simple: ei, vesticii, au foloasele, în timp ce noi, esticii, tragem ponoasele.

Să ne reamintim doar că România a fost obligată, pentru a fi acceptată în UE, să îşi vândă virtual pe nimic principalele capacităţi de producţie. Statul român a trebuit să renunţe la industrie, la băncile sale, şi-a concesionat extrem de ieftin resursele naturale, agricultura a fost pusă pe butuci ca urmare a implementării normelor europene. Am cedat practic controlul economiei. România a devenit doar o piaţă de desfacere pentru economiile dezvoltate din UE, o furnizoare de forţă de muncă ieftină şi slab pregătită, de căpşunari şi bone. Colonia perfectă, poligonul în care îşi confruntă forţele diversele interese financiare şi economice externe.

La fel s-a întâmplat şi cu celelalte state nou-admise în UE, cu diferenţa că poate unele dintre ele au ştiut să îşi negocieze poziţia ceva mai bine decât noi. În aceste condiţii, în care economiile au fost practic controlate de grupurile internaţionale de interese, de marile corporaţii economice şi financiare, de guvernele corporatiste europene, să dai vina pe greci sau pe alţii pentru situaţia economică dezastruoasă este ca şi cum a-ţi acuza o colonie de faptul că nu ai administrat-o aşa cum se cuvine. Este aceeaşi situaţie cu cea în care Băsescu ţipă la pensionari că li s-au dus banii de pensii din vina lor. Dar iată că nu este de ajuns. Germania condusă de Angela Merkel şi Uniunea Europeană controlată de PPE pregătesc noi măsuri care îi fac chiar şi pe apologeţii UE să vorbească despre moartea democraţiei în statele europene. Astfel, introducerea Uniunii bancare şi a Pactului de stabilitate fiscală conduc la pierderea totală a controlului deţinut de guvernele naţionale, în favoarea factorilor economici de decizie de la nivelul Uniunii Europene.

Cum se mai justifică existenţa partidelor politice şi a alegerilor libere în statele europene, într-un cuvânt, a democraţiei, dacă cele mai importante decizii economice şi politice legate de viaţa oamenilor de rând din Europa vor fi luate de un grup restrâns de birocraţi de la Bruxelles?

Partidul Popular European controlează autoritar Parlamentul European încă din 1999. Toate instituţiile europene actuale au fost create şi sunt controlate de către membri ai PPE. Principalii factori de decizie ai UE şi deţinători ai funcţiilor-cheie din instituţile europene aparţin aceluiaşi partid. Partid dominat fără doar şi poate de creştin-democraţii din Germania, de cancelarul Angela Merkel. Aşadar, pentru starea de fapt din Europa zilelor noastre singurii responsabili sunt politicienii de dreapta din PPE. Ei au fost cei care au luat deciziile, ei au gestionat cum nu s-a putut mai prost criza economică. Iar politicile de dreapta ale Partidului Popular European, impuse de mâna forte a creştin-democraţilor germani, laolaltă cu lachei ai lor precum Sarkozy, Belusconi sau Băsescu, au condus la cvasi-dominaţia economică a Germaniei în Europa, la segregarea cetăţenilor europeni în stăpâni şi populaţie de mâna a doua, în bogaţi care comandă şi săraci care primesc insulte.

Proiectul unei Europe unite a eşuat lamentabil, în condiţiile în care bunele intenţii legate de o circulaţie liberă a cetăţenilor, de schimburi de valori şi de tradiţii, precum şi de drepturi egale pentru toţi europenii au fost înlocuite de ambiţiile de putere ale unora în detrimentul celorlaţi, de impunerea fără scrupule a intereselor de natură economică. În ceea ce priveşte reacţiile oficialilor europeni de sprijinire a lui Traian Băsescu, este clar că ele nu au nici o legătură cu aşa-zisele lor îngrijorări legate de starea democraţiei în România. Este doar încercarea evidentă a unor grupuri de interse externe de a-şi impune şi pe mai departe, în mod totalitar şi autoritarist, lacheul, în detrimentul voinţei poporului român. Principala idee pe baza căreia Adolf Hitler şi-a construit utopia celui de-Al Treilea Reich a fost cea a spaţiului vital pentru naţiunea germană, care ar fi avut dreptul să se folosească, după bunul plac, de teritoriul şi resursele altor popoare.

Dar este oare Uniunea Europeană altceva decât un spaţiu vital pentru Germania Angelei Merkel? Mai-marii UE, în frunte cu Angela Merkel și José Manuel Barroso, au declanșat un program dement de austeritate, ce a aruncat Europa în cea mai gravă criză economică și socială de la Al Doilea Război Mondial încoace. Acum este mai evident decât oricând că liderii UE au cu totul altă agendă. Măsurile fără precedent pe care le-au adoptat în ultimii ani, atacurile fățișe la adresa libertăților omului pe care le-au patronat, arată că Uniunea Europeană este o organizație de sorginte neo-fascistă, al cărei unic scop este introducerea opresiunii, punerea bocancului pe gâtul celor vizați a fi spoliați de resurse.

Agenda birocraților corupți din fruntea UE nu include în nici un caz eradicarea crizei economice ba, din contră, adâncirea ei, cu atât mai mult cu cât se poate spune că factorii de decizie ai Uniunii au contribuit din plin la intrarea în depresiune, pentru că le-a convenit de minune. În astfel de perioade tulburi le este foarte uşor politicienilor corupți să servească interesele cărora le sunt ei cu adevărat devotați. Neo-fasciştii care conduc Uniunea Europeană pot trece acum la implementarea făţişă a măsurilor cerute de marile corporații internaționale, de Marea Finanţă mondială. Europa nici nu ar fi de altfel primul continent răvăşit de lăcustele neo-liberale. Cea mai mare parte din America de Sud se zbate şi acum în sărăcie lucie, în urma jafului de proporţii epice la care au fost supuse ţările sud-americane de către marile corporații, prin intermediul Statelor Unite ale Americii, FMI şi Bancii Mondiale.Din câte se pare, a venit acum rândul țărilor din Sudul şi Estul Europei să fie jefuite de către UE/SUA, neo-colonialismul pe care Berlinul îl impune, în spirit neo-imperialist, via Bruxelles, fiind mai apăsător şi nemilos decât orice invazie militară.

Controlul politic și socio-economic al UE/SUA este impus prin globalizarea culturală și corporatismul dirijat de la centru, UE/SUA beneficiind acum de toate resursele țărilor asuprite fără să fie nevoită să tragă un foc de armă.

Iunie 29, 2014

Cizmele lui Hitler

- Într-un sat săsesc din Ardeal trăieşte un bătrân cu o poveste halucinantă, care răstoarnă istoria. Îl cheamă Johann, a fost cizmarul lui Hitler şi se afla în bunkerul din Berlin, când Führerul a fugit, însoţit de 24 de ofiţeri, în Africa de Sud. Cadavrul găsit de ruşi era al sosiei lui -

"Siebenbürgen, dulce ţară pierdută"

Johann s-a născut într-o familie de saşi din Transilvania, acum optzeci şi şapte de ani. A muncit de mic, alături de părinţii lui, şi la paisprezece ani era deja ucenic, într-un atelier de cizmărie aflat în Piaţa Mică a oraşului. "Cât am fost tânăr, am muncit foarte mult, am lucrat din zi în noapte, cum i-am văzut şi pe părinţii mei, n-am avut vreme niciodată de jeluiri. Fiecărui om, când se naşte, îi dă Dumnezeu un dar, la unul, darul e bun, la altul, poate fi rău. La mine, darul a fost cu folos, că mi-a fost dragă meseria. Până la şaptesprezece ani, n-am ştiut de altceva, apoi a trebuit să plecăm în refugiu, a început şi pentru noi războiul şi n-am mai fost stăpân pe viaţa mea, ea s-a desfăşurat după cum au vrut alţii".

În septembrie 1944, s-a dat ordinul ca toţi saşii să fie pregătiţi de plecare, în 48 de ore. Ruşii înaintau spre Germania şi, dacă i-ar fi prins, i-ar fi omorât ori i-ar fi trimis în Siberia. Cu căruţe, pe jos, cu trenul, care cum a putut, saşii din nordul Transilvaniei s-au retras înspre vest, până în Austria ori Germania, unde au crezut că sunt la adăpost pentru o vreme.

"În noaptea de 25 spre 26 septembrie, am dormit pentru ultima oară în patul din casa părintească", povesteşte Johann. "Am avut un vis ciudat, de care mi-am adus aminte mai târziu. Parcă mergeam cu căruţa cu boi pe un deal înalt, printre nori. Drapele ungureşti fluturau pe străzi şi peste tot. Am plecat undeva, tot printre nori, şi după o vreme, când am intrat iar printre case, erau numai steaguri româneşti, oriunde te uitai. Am ajuns la casa noastră, am căutat-o pe mama, dar n-am mai găsit-o, mama nu era nicăieri. M-am trezit tulburat şi i-am povestit mamii visul, ea m-a sărutat şi s-a întristat: «Ştie numai bunul Dumnezeu ce se va întâmpla cu noi», a zis, adunând de prin casă câte ceva pentru drum".

Cu doar câteva haine şi lucrurile puse într-un sac, Johann s-a urcat, împreună cu părinţii lui, în trenul refugiaţilor. Erau câteva mii de oameni înghesuiţi în vagoane pentru vite. Au pus pe jos paie, şi fiecare a dormit pe sacul cu lucruri luate doar pentru trei săptămâni, cât li s-a spus că vor sta departe de casă. Au lăsat vacile în grajd, oile în curte, păsările în grădină. N-au avut cum să le ia cu ei. "Ba mai mult", spune bătrânul Johann, "femeile s-au străduit să lase casele curate, măturate, să fie faine când se vor întoarce înapoi... Le-au încuiat, au scris pe chei numărul casei, au strâns toate cheile în nişte coşuri mari şi le-au dus la primărie, cum li s-a spus. Când s-au întors, după un an şi ceva, le-o părut bine dacă i-o lăsat fostele slugi, care s-au făcut stăpâni în casele lor, să puie un pat în grajd ca să aibă unde să doarmă. Slugi slugilor, asta au ajuns cei care s-au întors imediat după război.

Dar să revin la drum, care a fost foarte greu. Am mâncat ce ne-am adus cu noi, dar am avut norocul că în primul vagon al trenului era evacuat şi restaurantul «Bret» din Bistriţa, acolo se pregătea mâncare şi am putut cumpăra, cât am avut bani. Au fost femei care au născut în tren, au fost bătrâni care au murit de supărare, mulţi s-au îmbolnăvit. Pentru că era revoluţie în Ungaria, atunci l-au dat jos pe Horty Miklos, trenul a fost deviat prin Cehia, şi aşa, drumul a ocolit mult, dar până la urmă am ajuns într-un lagăr la Dresda, după două săptămâni de stat în tren. Eram fericiţi că aveam pat, mâncare şi că eram departe de război. Am fost repartizaţi la lucru, eu într-o fabrică de încălţăminte, mama, la un spital, căci avea o şcoală sanitară".

După şase săptămâni, bărbaţii au trecut prin faţa unei comisii militare care i-a controlat şi repartizat după înzestrări. Johann a fost trimis la garnizoana din Berlin, tatăl lui, care făcuse doi ani de armată la Bucureşti, la palatul Reginei Maria, un an de concentrare în Basarabia şi încă doi ani în armata maghiară, a fost trimis direct pe front, la Viena. "Familia s-a risipit, aşa cum se împrăştie păsările, în toate direcţiile". Înainte de a pleca la gară, Johann a mai văzut-o pentru ultima oară pe mama lui, Lene. Plângea cu-aceeaşi disperare cu care şi-a părăsit gospodăria bine închegată din "Siebenbürgen, dulcea ţară pierdută".

Viaţă de cazarmă

"Doară acuma eşti cătană, mă, ce dracului!"

La Berlin, mai întâi au fost testaţi proaspeţii recruţi, tineri toţi, abia trecuţi de şaptesprezece ani. Trimiterea lor în linia întâi a fost un semn al slăbiciunii cu care armata germană se apropia de capitulare. Ajungeau pe front toţi cei care puteau ţine o puşcă în mână, nu mai conta vârsta. Johann era perfect instruit, căci făcuse în ţară pregătire militară sub unguri, aşa numita "levente". Desfăcea puşca mitralieră în bucăţi şi-o refăcea cu ochii legaţi, în patruzeci şi două de secunde, mai bine decât un ofiţer. La tragerea la ţintă a făcut 100 de puncte din 100 posibile, ceea ce i-a adus laude şi un pachet de ţigări cadou din partea unui colonel. "Io eram un copil fricos şi mă temeam să nu greşesc ceva, cumva, Doamne feri, nu eram sigur pe armă că cum merge, dar am fost crescut să fac totdeauna tot ce pot ca să fie bine, să nu supăr pe nimeni, să mă străduiesc cât pot. Am fost peste toată compania şi m-am încrezut un pic atunci când m-a lăudat colonelul. M-am gândit că «doară acuma eşti cătană, mă, ce dracului», chiar dacă de-abia împlinisem şaptesprezece ani. Am vrut să par mai copt, mai viteaz, şi-am aprins o ţigară, am pus-o în gură, am tras un fum şi cred că mi-a mers direct în plămâni, de era să-mi saie ochii din cap. Vai, mira-s-ar lumea de voi, ţâgări!, am zis, şi de-atuncea n-am mai pus ţâgare pe limbă, am dat pachetul la ăia mai bătrâni şi aşa s-a încheiat cariera mea de fumător şi aerele de mare soldat".

Născut în Transilvania, Johann a învăţat mai multe limbi. Ştia "sasca" învăţată în casă, vorbea ungureşte, româneşte, ştia şi germana, era descurcăreţ, iute, corect şi isteţ. A fost repede remarcat şi comandantul l-a lăudat - "A, sehr gut! sehr gut!" ( foarte bine!), i-a zis şi l-a trimis ca ordonanţă pe lângă un ofiţer superior, pe care-l chema Otto. "Îi pregăteam hainele, îi lustruiam cizmele, şi după câteva zile, colonelul meu, Otto, mi-a făcut delegaţie, ca să mă duc cu el acolo unde lucra. Mi-a spus că va trebui să curăţ şi alte cizme, pentru că ale lui au fost tare lăudate de când mă ocupam eu de ele. Ofiţerii germani erau tare mândri de cizmele lor. Aşa am ajuns să intru în bunkerul în care lucra Otto şi-n care s-a ascuns Hitler în ultimele luni de război. Nu ştiam eu atunci, în zilele acelea, mare lucru, mai târziu am înţeles ce s-a întâmplat, când mi-a explicat colonelul Otto. El m-a pus la curent cu toate. Mergeam în fiecare zi în bunkerul lui Hitler, luam de acolo un cufăr în care erau cizme, mergeam acasă la Otto, le curăţam, le lustruiam şi le aduceam înapoi. Habar n-am avut ale cui sunt cizmele, până când într-o zi, eram pe coridor, în bunker, îl aşteptam pe Otto, şi am încremenit lângă perete, în poziţie de drepţi, am salutat toţi câţi eram acolo, căci a apărut Führerul şi-a trecut pe lângă noi, mergând spre biroul lui. Hoopa! Ai, Dumnezăul tău, am zis io, da' aiestea-s cizmele pe care le lustruiesc io zî de zî, de atâta vreme! Atunci am văzut eu ale cui îs cizmele pe care le curăţam. Erau cizmele tălhariului cel mare! Două luni şi jumătate, io i-am lustruit cizmele lui Hitler, de erau ca oglinda! Două luni şi jumătate, ultimele pe care le-a mai petrecut în bunker".

Sfeterul de lână

"Nu ştiau nemţii aşa şmecherie. Sclipeau cizmele alea, de numa'-numa'!"

Stă în faţa mea şi vorbeşte neîntrerupt, ca un şcolar scos la tablă. Vorbeşte şi, în primă instanţă, parcă nu-mi vine să cred că ceea ce spune este real. Mă gândesc că ar putea fi doar teribilisme de pe front, aşa cum povestesc toţi cei care au participat la cel de al doilea război mondial care, de cele mai multe ori, le-a schimbat vieţile cu totul. Fac rapid un calcul în minte, dacă acum are atâţia ani, în '45, când s-a încheiat războiul, ar fi putut avea atâta..., da, s-ar putea, s-ar putea totuşi ca omul din faţa mea să spună adevărul şi cred că-l spune, după cum este de atent, să nu uite niciun detaliu atunci când povesteşte...

Aşa, vasăzică: îl am în faţa mea pe omul care s-a îngrijit de cizmele lui Hitler în ultimele luni de război, pe care le-a petrecut în celebrul bunker din Berlin. De necrezut! Cum să nu tresar când îl aud cu câtă linişte povesteşte despre acele zile care au schimbat faţa lumii? Cum să-mi înlătur tremurul vocii care ar putea trăda emoţiile care mă cuprind? O asemenea baftă ai ca reporter doar o dată-n viaţă. Îl iau uşurel pe bătrân şi-l întreb mai întâi cum era bunkerul în care se ascundea Führerul. Îmi desenează o schiţă, spunându-mi ce destinaţie aveau camerele în care a avut acces. În stânga coridorului erau încăperile familiei Goebbels şi centrala telefonică, iar pe dreapta, camerele lui Hitler, camera de şedinţe, depozitele, cămările de alimente, băile. Îmi povesteşte cum era mascată intrarea în bunker, cum era acesta înconjurat din trei părţi de apă, îmi spune de podul din apropierea lui şi de tramvaiul care trecea pe pod. Şi-mi mai povesteşte că în '90, '91 şi '92 a fost la Berlin, că s-a plimbat prin oraş şi că a recunoscut unele din locurile pe care le ştia din vremea războiului, dar că bunkerul nu l-a mai văzut. "Cred că e desfiinţat, ştie-l dracu'!"

Şi cum erau cizmele lui Hitler? îl întreb pe bătrânul Johann. "Erau cizme militare, din piele neagră, lungi, faine. Le lustruiam, de nu se putea mai bine! Se vedea că-s de meserie. Aveam de la ei cremă de cea mai bună calitate. Da norocu' o fost altu'! Când am plecat în refugiu, am luat cu mine o scurtă , un sfeter din lână de oaie, împletit de mama şi de bunica. După ce s-a uzat, i-am luat mânecile jos, am făcut din ele petice şi apoi să vezi lustruială ce făceam cu ele! Lâna aceea aspră era numai bună pentru cizmele bine date cu cremă. De-ar fi ştiut mama şi bunica ce-avea să se întâmple cu sfeterul făcut de ele... Nu ştiau nemţii aşa şmecherie, nu-i ducea mintea. Nu degeaba am zis io că aş putea să-i vând şi să-i cumpăr pe unii dintre ei, de zece ori, până să-şi deie seama... Sclipeau cizmele alea, de numa'-numa'!"

H1 şi H2

"H2 erau cizmele dublurii lui Hitler, care semăna leit cu el"

"După o vreme, m-am trezit că în cufăr erau câte două perechi de cizme. Pe una, cu mărimea 44, scria înăuntru, pe căptuşeală, H1. Pe alta scria H2. Astea cu H2 erau cizmele dublurii lui Hitler, care semăna leit cu el, numai că era cu 5 cm mai mic. Şi pe acela l-am cunoscut, acolo, în bunker. Ce s-o întâmplat? Ca să-i facă la fel, adică să semene şi mai mult, tocul cizmelor pe care le încălţa dublura lui Hitler era mai înalt cu 3 cm şi înăuntru era pusă o bucată de branţ gros, de încă un cm, ca să-l apropie ca statură cât mai mult de celălalt, «originalul». Aşa o rămas numai o diferenţă de cam un cm între ei, aproape nesesizabilă. «Originalul», adică Hitler adevărat, era mai mare la picior, purta 44, ăstalalt avea numai 42. Otto, comandantul meu, m-a lămurit cu toate şi mi-a povestit şi de dublurile lui Hitler, că au fost mai multe, nu numai una. Mi-a povestit cum i-au schimbat pe toţi ca să semene cât mai mult cu Führerul. El m-a pus la punct cu toate evenimentele, chiar şi cu unele secrete, pentru că s-a ataşat de mine şi mi-a promis că după război mă ia cu el la Academia militară din Berlin, acolo unde era profesor. Mi-a spus şi de atentatul împotriva lui Hitler, de la München, care a eşuat, dar care a fost de fapt împotriva unei dubluri de-a lui, aşa că şi dacă reuşea, Hitler tot nu murea. Acuma, io-s unic pe glob cu câte ştiu. Au venit şi din Germania şi mi-au făcut interviu, dar să ştiţi că încă n-am spus tot ce ştiu şi nici n-o să spun vreodată". "Dar oamenii trebuie să ştie ce-a fost atunci, ca să înveţe din întâmplările acelea", îi spun. "Povestea dvs. este o mărturie istorică", îi spun lui Johann, cu gândul că, poate, poate, îmi mai dezvăluie câte ceva. Şi am noroc. Johann nu se opreşte din povestit. Se vede că-i este drag să-şi amintească de anii de demult. Ori poate că avea nevoie doar de un bun ascultător! Oricum ar fi, cea mai tulburătoare dintre amintirile lui este aceea despre plecarea lui Hitler din Berlin, înainte de terminarea războiului. O poveste care infirmă varianta sinuciderii lui înainte ca bunkerul să cadă în mâna ruşilor.

"Pe la sfârşitul lui martie 1945, eram în vestiar la Otto, acolo unde curăţam cizmele. Eram curios să aud ultimele ştiri despre front şi ţineam radioul deschis tot timpul. Voiam să ştiu până unde a ajuns războiul. Deodată, la radio aud: «Atenţiune, la ora 7 Führerul va face un anunţ important. Toată lumea să stea la radio să-l asculte». Anunţul s-a repetat de mai multe ori şi abia aşteptam să văd despre ce este vorba, căci mi-am dat seama că este ceva important. Pe la 7, eram cu ochii, cu urechile şi cu sufletul în aşteptare. La 7 fix s-a auzit Führeru', care a făcut un apel la tot poporul german, bătrâni, tineri, femei, bărbaţi, ca să puie mâna pe orice arme, pe sape, pe topoare, care cum poate, să nu lase ruşii să vie în ţară. Am fost emoţionat, mi-am dat seama că e sfârşitul aproape.

Fuga

"Io, la noapte, plec cu Führerul. Suntem 24 de ofiţeri"

Colonelul Otto avea un frate care lucra şi el în bunker, era direct lângă Führer, între cei mai apropiaţi de el. Îl chema Walter, era fecior neînsurat, avea vreo 28 de ani, purta ochelari. Era înalt şi frumos, îl cunoşteam bine, pentru că venea des la fratele lui, dar numai seara, după ce reuşea să se retragă de acolo, din bunker. Cam la o jumătate de oră după ce-am ascultat apelul Führerului la radio, apare fratele Walter la Otto, pune pe masă o sticlă de vermut. Io eram în vestiar şi ciuleam urechea cât puteam. Otto a venit în bucătărie după două pahare şi când s-a întors, a uitat uşa întredeschisă, aşa că am auzit tot ce-au povestit:

- "Măi frate, îi bai mare, nu ne mai întâlnim altu-n veci, nu se ştie dacă ne mai vedem vreodată în viaţa asta, aşa i-a spus Walter lui Otto. Uite care-i treaba. Io, la noapte plec cu Führerul. Plecăm cu 5 avioane, suntem cu el 24 de ofiţeri numai tineri, necăsătoriţi. Am buletin nou, paşaport străin pe alt nume. Şi Führerul are la fel. Nici nu-l mai cunoşti. Cărarea de pe dreapta părului îi pe stânga, şi-o ras mustaţa, îi schimbat cu totul, nu-l mai cunoşti, de-l vezi. Plecăm în Italia şi de-acolo în Africa de Sud. Mai departe nu ştiu". Asta o zis Walter, apoi o băut amândoi câte un pahar de vermut, s-o pupat, s-o strâns în braţe şi el s-o dus. Când l-o condus pe Walter, Otto o prins de veste că io-s în vestiar şi că am auzit tot ce-au vorbit ei. "Johann, hai încoa'", m-o chemat la el. M-o pus la masă şi mi-o dat şi mie un pahar de vermut, să beau cu el. "Johann, zice apoi, de şopteşti tu la cineva ce-ai auzit, şi io, şi tu, amândoi suntem morţi, ne împuşcă pe loc". "Comandante, fii liniştit, că de la mine nimeni nu scoate niciun cuvânt, i-am spus, şi aşa a fost. Am tăcut până azi".

Sfârşitul războiului

După seara aceea, Johann n-a mai avut cui curăţa cizmele în bunker. Ruşii se apropiau tot mai mult şi a fost trimis, împreună cu colonelul Otto, la lupte, în linia întâi, care ajunsese deja în Berlin. "Să vezi tu, copil fiind, armata fugind disperată, dezorganizată, cu moartea pe urmele ei! O catiuşă rusească o retezat capul unui soldat de lângă mine şi el a mai mers încă 12 paşi aşa, fără cap, şi-abia apoi o căzut. Astea-s lucruri care nu se pot uita. Atâtea grozăvii am văzut, încât ajunsesem să fiu indiferent dacă mai trăiesc sau nu, nu mă mai interesa nimica, atâta spaimă şi jale erau în jurul meu. N-am cuvinte să-i mulţumesc Creatorului că am scăpat cu viaţă din măcelul care a urmat".

La sfârşitul lui aprilie, colonelul Otto a murit în timpul unui asediu, Johann a fost mutat în divizia generalului Strauss, care a primit ordin să-i scoată pe nemţi din Viena. Au pornit înspre Austria, dar n-au mai ajuns, pentru că "dintr-o dată, s-or oprit maşinile, şi văd că tăţi ofiţerii fug la maşina din faţă, care avea radio, şi apoi s-or întors şi ne-o spus că s-o terminat războiul. Fuga înapoi, că vin ruşii şi cădem la ei! Ne-am întors în mare viteză şi aşa am ajuns în lagărul de la Mauerkirsche, administrat de americani". Acolo s-a înscris să plece acasă în România sau la Dresda, unde rămăsese mama lui. N-avea de unde să ştie că mama îi murise în bombardamentul din 13 februarie 1945, când oraşul a fost ras de pe faţa pământului. Ca să poată supravieţui, s-a angajat doar pe mâncare, fără bani, la un atelier de pantofărie. Dar visul de-a se întoarce acasă nu l-a părăsit, aşa că, până la urmă, a ajuns în lagărul de la Linz, în care românii aşteptau repatrierea. Acolo, mare bucurie, s-a întâlnit cu tatăl lui, care scăpase viu din război. Când s-au adunat mai mulţi români, cu greu şi vai, escortaţi de americani până la graniţă, au plecat spre ţară şi au ajuns în gara din Dej. A vândut o pereche de pantofi pe care şi-i făcuse pentru el şi cu banii a plătit o maşină care i-a dus până acasă. Casa era ocupată şi, din ordinul lui Stalin, toţi repatriaţii saşi au fost trimişi în lagăr. De-abia în 1954 a reuşit să recupereze casa părintească. Era o sărbătoare în ziua aceea şi peste tot erau steaguri româneşti, fâlfâind. Visul de demult se împlinise.

Johann este astăzi unul dintre cei mai respectaţi oameni din comunitatea săsească. Are prieteni în toate ţările în care s-au stabilit saşii plecaţi din România. De-a lungul anilor, i-a vizitat de multe ori şi a fost şi prin locurile în care a trăit şi luptat în vremea războiului. Dar de plecat, n-a plecat. Chiar dacă a avut de suferit după ce s-a întors în ţară, chiar dacă aici încă nu merg lucrurile cum ar trebui, chiar dacă draga lui soţie, Hetti, nu mai este lângă el de unsprezece ani, Johann nu se poate rupe de pământul în care s-a născut. Are aici copiii, nepoţii şi strănepoţii care vor duce mai departe povestea lui.

Iunie 29, 2014

Dincolo de toate informatiile foarte pretioase din toate punctele de vedere (cel putin pentru mine, pentru care multumesc mult d-lui Toni) doresc sa pun o intrebare (poate fi si ne-retorica): oare de ce comunismul "a prins" la noi mai bine decat la vecini (desigur, cu exceptia URSS) iar "despartirea" a fost cu victime?

Editat Iunie 29, 2014 de gica70

Iunie 29, 2014

Aceeasi intrebare m-a framantat si pe mine si doresc inainte de a face o apreciere câteva pareri! Eu tot postez cate ceva dar pe aici dar :tryre in afara de dvs. nimeni nu ma baga-n seama!

Iunie 29, 2014

Eu doar citesc(sunt curios,ma intereseaza ce postati).Faptul ca nu comentez,nu inseamna ca nu va bag in seama.

Iunie 29, 2014

Uitati-va ce se inampla acum, oameni care pana mai ieri erau dusmani de moarte acum se pupa (la propriu!). Uitati-va ce tip de om avem in fruntea tarii, uitati-va cum ne mint pe fata politicienii, uitati-va cum TUPEUL a ajuns la cea rafinata si nerusinata forma, uitati-va la pasivitatea noastra in care nici bancurile nu isi mai gasesc locul. Este f. posibil ca limba latina sa aiba la origine limba veche romaneascana dar, intre timp, s-a rasturnat situatia, asa ca realitatea este cea de azi!

Iunie 29, 2014

Am urmarit( si inca urmaresc)tot ce ai postat de la inceput.Mai pe la inceput,am postat un comentariu,dar neprimind nici un raspuns,m-am simtit penibil.De atunci am considerat ca e de preferat sa citesc,fara sa comentez posturile.

Iunie 29, 2014

Eu vreau sa comentati voi la ce postez altfel am uneori impresia ca e inutil (dar nici nu cred ca e cazul sa fie gen "Bodega")!

Dar chiar va rog sa postati subiecte similare!

Sunt incurajat de numarul mare de cititori, carora le multumesc pentru rabdare, asa ca voi continua!

Iunie 30, 2014

Incep sa cred ca avem nevoie de personajele pozitive ale lui Pavel Corut (Octogonul). Dar de ce personaje am avea nevoie pentru curatenia din interior?

Editat Iunie 30, 2014 de gica70

Iunie 30, 2014

Am citit si eu cartile lui Pavel Corut si, la vremea respectiva, aproape ca le ancoram in realitate!

Iunie 30, 2014

Povestea nespusă a mărcii ARO, fabrica de șpăgi şi datorii colosale

ESENŢIAL

[*]

Ion Țiriac, trimis de Mercedes să cumpere fabrica ARO, huiduit de angajaţi

[*]

Renault vrea să cumpere ARO, nu Dacia

[*]

Emmerson Fittipaldi, acţionar la ARO în 2001

DATA PUBLICĂRII: 4 Martie

ARO Câmpulung, o fabrică uriaşă din care au plecat sute de mii de vehicule în toată lumea. O fabrică în care lucrau şi 15.000 de muncitori. Transformată într-o ruină în doar câţiva ani. Un nume care i-a sărăcit pe mulţi şi i-a făcut miliardari pe alţii. Un nume care a născut afaceri şi a hrănit partide. Iată povestea maşinii de teren ARO.

Cuprins

[*]

Scurt istoric al mărcii: de la IMS la ARO

[*]

Furturile angajaţilor ARO: cine nu pleca acasă cu o planetară sau un set de pistoane era luat la mişto de colegi

[*]

Ion Țiriac, trimis de Mercedes să cumpere fabrica ARO, huiduit de angajaţi

[*]

Directorii ARO, puşi în funcţie de Văcăroiu, miliardari peste noapte

[*]

Firmele de apartament: cum ajungea un ARO să se vândă cu adaos de 500%

[*]

Jecmănire pe două fronturi: la vânzareA maşinilor şi la cumpărarea materiilor prime

[*]

Fabrica ARO, creditată de proprii directori şi dealeri

[*]

Legea compensării: cum a ajuns un leu să valoreze 25 de bani

[*]

IATSA Câmpulung şi firmele conduse de PSD care au jefuit uzina ARO

[*]

Credit la BCR garantând cu vehicule ARO inexistente

[*]

Cumpărai un ARO şi peste doi kilometri sărea cardanul sau se strica pompa de benzină

[*]

Renault vroia să preia ARO, nu Dacia. Era GRATIS, dar în cele din urmă a ales Dacia

[*]

Lobby cu generali, miniştri şi prim-miniştri ca să salveze fabrica

[*]

ARO 244 traversează traseul Rubiconul din Sierra Nevada, în Statele Unite

[*]

Emmerson Fittipaldi, acţionar la ARO în 2001

[*]

De la al 3-lea vehicul de teren vândut în lume, la mormane de rugină

[*]

Plata salariilor făcută prin vânzarea la fier vechi a uzinei

[*]

DE CE A AJUNS PE BUTUCI ARO?

[*]

Maşina personală a lui Adrian Năstase există: un ARO cu motor de Cosworth şi aer condiţionat

Scurt istoric al mărcii: de la IMS la ARO

Istoria ARO începe în 1885, când pe amplasamentul fabricii de vehicule se realizau acum mai bine de 100 de ani produse pe bază de hârtie şi celuloză. Uzină a fost dezafectată după Primul Război Mondial, iar în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost inaugurată o fabrică de componente pentru avioanele IAR. Un pas important în reprofilarea pe domeniul auto a fost sfârşitul războiului şi transformarea fabricii în ateliere de reparaţie pentru vehiculele militare româneşti şi ruseşti. Ulterior, în 1953, fabrica deja se numeşte Întreprinderea Metalurgică de Stat şi începe să fabrice piese pentru vehiculele ruseşti GAZ 69. Urmează apoi realizarea de cutii de viteze şi alte componente, iar în 1957, românii cer licenţa ruşilor de a fabrica un model propriu, bazat pe unul rusesc.

Primul automobil de teren românesc este IMS 57 (de la numele întreprinderii şi anul fabricaţiei). După realizarea a 914 exemplare de IMS 57, fabrica începe să producă modelul IMS 59 urmat de modelul M461 (Muscel, numărul 4 al prototipului şi anul fabricaţiei). Cel din urmă este fabricat în peste 80.000 de exemplare, mai bine de jumătate fiind exportate.

Ca o evoluţie firească, uzina a vrut un model propriu. Aşa s-a născut fabrica dedicată producţiei de automobile, numită ARO (Automobile România) şi seria de ARO 24 în 1972. Acest automobil era de producţie proprie românească, fără să fie inspirat de niciun alt model străin. A mai urmat începând cu 1980 fabricarea seriei ARO 10, acesta fiind şi ultimul model produs la Câmpulung.

Furturile angajaţilor ARO: cine nu pleca acasă cu o planetară sau un set de pistoane era luat la mişto de colegi

Dacă astăzi, furtul este un fenomen „normal”, de care auzim zilnic la ştiri, pe vremea lui Ceauşescu era... la fel. La uzina ARO, înainte de Revoluţie, angajaţii nu erau controlaţi la ieşirea din unitate. România se mândrea cu două oraşe clădite pe industria auto: Câmpulung şi Mioveni. În fabrica ARO, la fel ca şi în fabrica Dacia, încă din anii '80, angajaţii din toate cele patru fabrici (fabrica de prelucrări, fabrica de piese, fabrica montaje, fabrica scule şi matriţe) şi secţii subdivizate furau piese pentru un câştig în plus faţă de salariu. Dacă astăzi, furtul este un fenomen „normal”, de care auzim zilnic la ştiri, pe vremea lui Ceauşescu era... la fel. La uzina ARO, înainte de Revoluţie, angajaţii nu erau controlaţi la ieşirea din unitate. Motiv pentru care, un strungar care prelucra zilnic în jur de 12 bascule, una o lua acasă. La fel şi cei care produceau planetarele sau alte piese mecanice sau de motor. Numai cei care lucrau în secţiile de asamblare a pieselor produse în afara fabricii, nu puteau să bage mâna aşa de adânc, în fiecare zi.

După Revoluţie, furturile din fabrica au luat o altă dimensiune. Angajaţii plecau zilnic cu planetarele băgate pe mâneca halatului de lucru, cu zeci de rulmenţi în sacoșe sau cu piese de suspensie şi direcţie înfăşurate în ziare. Cei care au trăit acele momente ne-au povestit de cazuri în care elemente întregi de caroserie, precum portiere, capote sau geamuri erau scoase peste gard şi făcute nevăzute. Ba chiar şi de caroserii întregi de ARO, transportate cu remorca şi căruţa.

De ce toate aceste furturi? Ce-i drept, angajaţii ARO furau o nimica toată şi nu prea se cunoştea la producţie, şefii de ateliere şi divizii făcând şi ei parte din mecanismul prin care toată lumea fura. Cei care păstrau piesele pentru ei, erau foarte puţini. Majoritatea, la fel ca la Mioveni, vindeau mai departe elementele furate magazinelor de piese auto. Cei care au trăit în anii '90 vremurile din Mioveni sau Câmpulung povestesc că la orice colţ de stradă opreai, în orice curte întrebai, puteai găsi piesa dorită. Iar magazinele de componente auto aveau stocuri uriaşe de piese de origine. Chiar şi în ziua de azi, există magazine de piese în Câmpulung care comercializează multe componente ARO originale, din anii '80-'90.

Ion Țiriac, trimis de Mercedes să cumpere fabrica ARO, huiduit de angajaţi

După Revoluţie, când ARO era încă o fabrică care realiza peste 10.000 de vehicule pe an, în 1991, Ion Țiriac a venit cu elicopterul la fabrica ARO. Elicopterul a aterizat la intrarea în uzină, unde acum este o parcare goală. În momentul aterizării, acesta a fost aşteptat de o echipă de filmare, dar şi de directorii de la ARO. Angajaţii fabricii au ieşit în fața uzinei ca să vadă despre ce e vorba. Când şi-au dat seama că Țiriac, despre care se ştia că e bun prieten cu Preşedintele Mercedes-Benz de la acea vreme, are de gând să cumpere uzina, au început şi huiduielile şi protestele muncitorilor: „Nu ne vindem ţara! Nu ne vindem ţara!” strigau la unison lucrătorii de la ARO, pesemne gândindu-se că nu vor mai putea fura în voie după o eventuală privatizare. La o lună de la plecarea lui Țiriac a venit raportul celor de la Mercedes care spunea că nu au ce să cumpere şi că nu vor învesti la Câmpulung.

În afară de Mercedes, şi cei de la Nissan au cochetat cu ideea de a cumpăra uzină, imediat după ce nemţii şi-au arătat dezinteresul faţă de o fabrică extrem de prost organizată şi slab dotată. Nici Nissan nu a materializat nimic, la fel ca şi alţi străini care au venit ulterior: canadieni sau francezi.

Uzina ARO şi parcarea în care a aterizat Ion Țiriac în 1991

Directorii ARO, puşi în funcţie de Văcăroiu, miliardari peste noapte

Fabrica ARO era una de stat. Pe vremea FDSN-ului (fostul PSD), când Nicolae Văcăroiu a fost prim-ministru, directorii celor 4 fabrici de la ARO au fost puşi pe criterii politice, aceştia punând la rândul lor directorii de secţii pe criterii nepotiste. Şi pentru că discutăm de o companie de stat, susţinută financiar de către acesta, directorii ARO şi-au permis, cu susţinerea miniştrilor de la putere, să transforme uzina ARO într-o fabrică de bani pentru propriile buzunare.

Un ARO costa în 1989 110.000 de lei şi se cumpăra numai cu aprobare de la Ministru. Înainte de 1989, cine dorea să cumpere un ARO avea două posibilităţi: trebuia să aştepte rândul cu anii sau dădea şpagă. Adică ori te înscriai pe lista de aşteptare după ce depuneai cel puţin o jumătate din preţul autoturismului şi dovada autentificării la notariat că nimeni din familie nu mai posedă altă maşină, ori apelai la o relaţie prin care să-i poţi da o şpagă unui director sau cuiva din ministerul de comerţ.

Prima variantă începea cu un drum la Ministerul Comerţului Interior cu o cerere, dacă aveai norocul să-ţi fie aprobată de tovarăşa ministru Ana Mureşan, şi, după verificări, erai trecut pe o listă specială. O dată lista întocmită şi aprobată, aşteptai cuminte să-ţi vină rândul. Telefonul suna, iar următorul drum era la poarta fabricii unde plăteai circa 110.000 de lei (preţul final al unui ARO).

După Revoluţie, aceste interdicţii impuse de PCR cu scopul de a vinde peste 95% din producţia ARO la export, au dispărut. Orice român îşi putea cumpăra începând cu 1990 un automobil ARO fără să mai aştepte ani la rând şi să facă o mulţime de drumuri. În 1990-1991, cine dorea să-şi cumpere o Dacie sau un ARO o putea face foarte uşor, direct la poarta uzinelor. Un automobil Dacia 1310 costă 85.000 de lei, iar un ARO era 120.000 de lei. Cererea era atât de mare, încât unele exemplare se vindeau netestate şi fără anumite piese montate: roata de rezervă, oglinzi, etc. Chiar şi aşa, în primul an de la liberalizarea vânzării directe, la poarta uzinei erau cozi de oameni, majoritatea ţărani agricultori, care veneau să cumpere un ARO cu sacii de bani la ei.

Când au realizat că un ARO nu este profitabil pentru ei şi cei de sus care i-au pus în funcţii dacă se vinde la poarta fabricii cu preţul real, directorii uzinei au oprit imediat vânzarea directă către persoanele fizice în 1991. Şi, la fel ca pe vremea lui Ceauşescu, oamenii de rând nu au mai putut cumpăra un ARO direct de la fabrică.

Firmele de apartament: cum ajungea un ARO să se vândă cu adaos de 500%

Un ARO avea cost total de producţie circa 80.000 de lei şi se vindea cu 120.000 de lei. Însă pe directorii uzinei nu îi interesa creşterea bugetului fabricii, ci creşterea propriilor venituri. Aşa au luat naştere dealerii exclusivi ARO, cu sedii în apartamente. Aceste firme de garsoniere sau apartament le aparţineau chiar directorilor fabricii. Cine vroia să se facă dealer autorizat ARO, trebuia să dea o şpagă extrem de grasă conducerii uzinei, pentru a face un contract special. Aşadar, maşinile ARO se vindeau acum doar prin aceste firme de apartament, vreo 20 la număr în Câmpulung în 1992.

În 1991, când s-a făcut şi schimbarea monedei, un ARO avea preţ de fabricaţie de 750.000 de lei. Şi la poarta uzinei ar fi costat 1.200.000 de lei. Dar nu-l mai puteai cumpăra de la fabrică, ci de la dealer. La dealer, maşina avea un preţ de 3.500.000 de lei. Cu diferenţa de preţ îţi puteai cumpăra un apartament la acea vreme. Şi dealerii vindeau zeci de maşini pe zi, iar diferenţa de preţ ajungea în buzunarele directorilor şi în cele ale politicienilor FDSN (PDSR).

Directorii ARO au profitat de faptul că românii nu au avut acces la această maşină zeci de ani şi au speculat dorinţa românului de a plăti preţuri aberant de mari cu ochii închişi. Şi au avut dreptate. Maşinile ARO se vindeau la preţuri colosale, cu adaos-uri şi de 500% faţă de preţul de producţie, şi se vindeau ca pâinea caldă. Atât de bine se vindeau pe piaţa internă, încât exportul a fost lăsat de izbelişte.

ARO Câmpulung avea contracte mari cu zeci de ţări, cărora urma să le livreze mii de vehicule (majoritatea conduse de dictatori, prieteni de-ai lui Ceauşescu, din Africa şi America de Sud). Contractele au fost realizate înainte de '89 şi sumele erau deja stabilite, motiv pentru care directorilor din 1992 nu le ieşea niciun ban în plus. Aşadar, contractele cu străinătatea care ar fi putut asigura uzinei şi angajaţilor o stabilitate pentru multă vreme, au fost reziliate şi fabrica s-a axat doar pe vânzările la nivel naţional, adică locul în care ieşeau miliarde.

Jecmănire pe două fronturi: la vânzarea maşinilor şi la cumpărarea materiilor prime

Directorii ARO au impus vânzarea maşinilor prin dealeri, ca să poată tripla preţul unui vehicul, diferenţa rămânând în propriile buzunare. Însă asta nu a fost de ajuns. Pentru că ei deţineau puterea supremă, cu susţinerea PDSR-ului, partidul la conducere începând cu 1993, s-au gândit că mai pot face un jaf: de ce să cumpere uzina ARO piese, componente, materii prime şi subansamble direct de la furnizori, când le poate cumpăra de la un intermediar la preţuri duble sau triple? Aşa au apărut şi firmele de apartament de la care uzina ARO cumpăra piesele şi materia primă.

Mai exact, un prieten de-al directorului îşi făcea o firmă de vânzare piese auto. El cumpăra, de exemplu, motoarele de Braşov cu 25.000 de lei bucata şi le vindea, ulterior, uzinei ARO la preţul de 65.000 de lei/bucată. Sau achiziţiona pompe de frână de la MEFIN Sinaia cu 1500 de lei/bucată şi le vindea uzinei cu 2500 de lei/bucată. Contractele erau făcute, semnate şi aprobate de directorii uzinei cu bună-ştiinţă.

Un ARO se vindea la începutul anilor '90 cu o pierdere de 50.000 lei/exemplar Aşadar, uzina ARO şi angajaţii săi nu vedeau niciun ban în plus, nu se strângeau bani pentru investiţii noi sau pentru modernizări şi nici pentru calificarea muncitorilor. Ba mai mult, în anii '90, un automobil ARO ajungea să se vândă cu o pierdere de aproximativ 50.000 de lei/exemplar. Adică uzina producea maşina la un cost total de 650.000 de lei/bucată şi dealerul o lua cu 750.000 de lei. El o vindea cu peste 2 milioane persoanelor fizice. Însă, din cauză că uzina avea contracte frauduloase cu firmele intermediare de piese şi materie primă, maşina avea la finalizarea fabricaţiei un preţ total de 800.000 de lei. Chiar şi aşa, uzina o vindea cu 750.000 dealerului, pentru un profit maxim, deşi avea o pierdere uriaşă. Dacă înmulţim aceste sume cu aproximativ 1000 de exemplare de ARO fabricate lunar, ajungem la sume colosale, dispărute în neant.

Fabrica ARO, creditată de proprii directori şi dealeri

Furturile continue, atât din partea angajaţilor, care erau lăsaţi să fure cu o mână de directorii care furau cu două mâini, cât şi furturile conducerii, lipsa unui management gândit pentru dezvoltare şi totalul dezinteres al autorităţilor statului faţă de ARO, au dus în cele din urmă la acumularea de datorii uriaşe: de ordinul miliardelor de lei. O parte din datorii erau însă plătite de guvernul PDSR din bani publici, pentru că erau interesaţi direct de banii care le veneau de la Câmpulung. În 1996 însă, guvernarea s-a schimbat. Şi „conducta de bani” a fostului PSD a fost oprită. Moment în care la ARO au apărut primele semne de colaps.

Firmele de apartament, adică dealerii, ai căror patroni au devenit între timp nişte miliardari veritabili, şi-au dat seama că dacă ARO nu continua să producă maşini, şi ei vor da faliment în curând. Aşadar, la ARO au avut loc nişte schimbări. Dealerii, care erau mult mai puternici şi mai bogaţi decât uzina, au început să crediteze fabrica pentru a putea continua fabricarea maşinilor. Adică au împrumutat uzina ARO cu destui bani încât să poată plăti salarii şi să cumpere materie primă. Chiar şi aşa, numărul angajaţilor de la ARO s-a micşorat de la 12.000 în 1989, la numai 8.000 în 1996.

Dealerii puneau la dispoziţia conducerii ARO suficienţi bani ca să continue producţia, în timp ce ei vindeau automobilele produse cu profituri imense. A fost însă o ultimă tentativă de susţinere a fabricii, pentru că la sfârşitul anilor '90 lumea începuse să „guste” maşinile second-hand din străinătate şi vânzările nu mai erau la fel de mari.

Legea compensării: cum a ajuns un leu să valoreze 25 de bani

În perioada 1996-2000, când ARO a văzut o cădere bruscă, din cauză că nu mai avea susţinere politică, datoriile numărau câteva milioane de Euro. Chiar şi aşa, „băieţii deştepţi” au ştiut să profite de faptul că ARO nu mai avea bani. Mai exact, prin legea compensării de la acea vreme. Cum funcţiona ea?

ARO Câmpulung propunea în schimbul sumelor împrumutate sau al materiilor şi materialelor cumpărate, să livreze autoturisme şi piese de schimb la preţuri absolut derizorii. De trei-patru ori mai mici decât cele de pe piaţă. Circuitul banilor în natură era cam acesta:

- o firmă îi vindea uzinei ARO un lot de anvelope Victoria noi cu 3.000.000 de lei (set cumpărat de la fabrica cu numai 1.200.000 de lei);

- uzina ARO nu avea bani ca să plătească lotul de anvelope;

- uzina ARO îi propunea firmei să-i dea în schimbul pieselor supraevaluate, nu bani, ci autoturisme;

- firma primea autoturisme ARO vândute de uzina la un preţ mai mic decât preţul de fabricare;

- firma vindea mai departe maşinile şi scotea un profit de 400%.

Aşa s-a ajuns în anii '90 ca un leu să valoreze de fapt... 25 de bani. Adică piesele tale care valorau 1 leu le vindeai, dacă erai deştept, cu 4 lei. Diferenţa de preţ intra tot în datoria ARO şi se transforma tot în concedieri şi în urcarea cu câţiva paşi în plus mai aproape de faliment, în timp ce directorii storceau ultima picătură cu aromă de bani de pe urma uzinei de la Câmpulung. În timp ce ARO acumula datorii de sute de miliarde de lei, patronii firmelor de la care ARO se împrumuta au ajuns să deţină lanţuri hoteliere şi apartamente la Paris, reţele de service-uri, câte trei-patru vile şi adevărate colecţii de maşini de lux.

IATSA Câmpulung şi firmele conduse de PSD care au jefuit uzina ARO

Deşi nu vrem să pară un articol cu tentă politică, pomenirea partidului care este şi azi la guvernare nu poate fi ignorată când discutăm de colapsul ARO. Şi asta pentru că cei mai mari oameni de afaceri care au profitat de ARO au fost din PSD, aşa cum ne spune şi o anchetă realizată de România Liberă.

Un exemplu cunoscut de toată lumea este IATSA Câmpulung (dealer Dacia în ziua de azi), o reţea de service-uri controlată de senatorul PSD Constantin Nicolescu, actualul preşedinte al CJ şi al PSD Argeş. Prin IATSA Câmpulung au fost efectuate majoritatea importurilor de motoare pentru ARO, Toyota şi Andoria (adică în loc să importe direct ARO, cumpăra de la intermediar). Tot prin IATSA Câmpulung au fost livrate autevehiculele ARO care au făcut parte din comenzile guvernamentale: ARO pentru Parlament, pentru Ministerul de Interne, MApN, microbuze pentru elevi, comandă a MEC (Ministerul Educaţiei şi Cercetării), pentru ROMSILVA (adică în loc să vândă direct ARO, vindea unui intermediar care la rândul său vindea la preţ mai mare). Mai mult, reţeaua de service-uri IATSA a asigurat şi service-ul garanţiei şi postgaranţiei autovehiculelor ARO comecializate prin IATSA;

De la SC „Pomi Com Total Grup” SRL, uzina ARO s-a aprovizionat cu materii şi materiale, oferind în compensare autoturisme şi piese de schimb de zeci de miliarde. Cu sumele obţinute din vânzarea autoturismelor şi a pieselor de schimb patronii „Pomi Com Total Grup”, fraţii Gabi şi Mihai Pomârlă şi-au construit patru vile în localitatea Sătic din comuna Dâmbovicioara;

SC „Aladin” SRL Galaţi era firma prin care conducerile ARO achiziţionau tabla pentru caroseriile ARO, ocolind producătorul direct, Combinatul Siderurgic Galaţi. ARO are înregistrate pierderi în relaţia cu „Aladin” de peste 12 miliarde de lei la nivelul anilor 2000-2004;

SC „Lazăr Compani” SRL a fost o firmă de transport intern şi internaţional, controlată de PSD, de la care nepotul preşedintelui CJ Argeş, Cristinel Nicolescu, a achiziţionat pentru ARO scule şi unelte de prelucrare a lemnului (!) în valoare de peste 12 miliarde de lei. În ciuda cercetărilor efectuate de Poliţie şi Parchetul local, datorită „unchiuleţului”, fostul director ARO cu producţia, Cristi Nicolescu, a fost scos basma curată, deşi în timpul cercetărilor a stat internat în clinici bucureştene mai multe săptămâni;

„ARO France” SA a fost o firmă mixtă prin care ARO îşi exporta autoturismele pe piaţa franceză. ARO France a faliment în două rânduri, lăsând de fiecare dată o gaură la ARO de câte 2 milioane de euro;

„ARO France” Ltd., tot o firmă mixtă care a luat locul firmei „ARO France” SA. La fel ca prima, şi ARO France Ltd. a falimentat tot de două ori, lăsând un prejudiciu uzinei ARO de peste 2 milioane de euro, sume niciodată recuperate de la partea franceză;

SC „Selena” SRL era firma prin care conducerilor ARO de după 2000 li s-au livrat peste 30.000 tone de utilaje la preţul de 2.500-3.000 lei/kg la fier vechi, preţul pieţei fiind de 7.000-8.000 lei/kg de fier vechi. În acest caz, uzina ARO a acceptat prin intermediul conducerii „murdare” un contract fraudulos cu SC „Selena” SRL, tot o firmă controlată de PSD;

SC „Pentarom” a fost firma care a împrumutat în mai multe rânduri Uzina ARO, primind în compensare autoturisme şi piese de schimb tot de zeci de miliarde de lei pentru sume împrumutate de câteva milioane;

SC „Auto ARO Group” a fost firma prin care ARO importa motoarele „Andoria” din Polonia. În contrapartidă, Paul Vişan, patronul firmei amintite, primea autoturisme şi piese de schimb ARO. Tot în compensare, dar pentru reclamă, acelaşi patron a primit de la ARO piese de schimb şi autoturisme în valoare de miliarde de lei.

Credit la BCR garantând cu vehicule ARO inexistente

Disperarea directorilor ARO de a susţine financiar fabrica care se apropia cu paşi repezi de un colaps total din pricina datoriilor acumulate a dus la nişte soluţii extreme. Un exemplu este obţinerea de împrumuturi garantate cu autoturisme ARO care nu existau. Mai exact, directorii obţineau bani de la BCR în numele uzinei ARO, garantând cu documente false în care figurau serii de şasiuri ale unor vehicule care nu erau încă fabricate. De parcă nu erau destul de adânc înfipţi în datorii, managerii se gândeau să ia bani cu documente false, urmând ca la un moment dat să fabrice maşinile cu acele serii ca să garanteze cu ele. Chiar şi aşa, banii luaţi de la bănci nu au fost suficienţi ca să aducă uzina pe linia de plutire, ci doar ca să mai plătească sume mici din datoriile acumulate de impozite, plăți către furnizori şi salarii.

Cumpărai un ARO şi peste doi kilometri sărea cardanul sau se strica pompa de benzină

Înainte de '89, autoturismele ARO aveau parte de un control al calităţii şi o sesiune de testare minuţioasă. Nu degeaba, clientul îşi primea automobilul deja rulat vreo 20 de kilometri, nu cu zero kilometri la bord. După Revoluţie, când toată lumea punea mai presus de calitate furtul şi jaful, departamentele de CTC (Controlul Tehnic al Calităţii) şi cel de testare în teren au fost desfiinţate.

5 din 10 maşini ARO vândute se stricau în prima zi de la vânzare. Fiabilitatea era la pământ. Românii erau însă bucuroşi că puteau cumpăra un ARO, maşină care vreme de zeci de ani era ca un miraj, un vis frumos care părea mult prea îndepărtat ca să devină realitate. Când s-a dat drumul la vânzarea directă, chiar şi prin dealerii care triplau preţul maşinii, pe români nu-i interesa nici măcar calitatea sau fiabilitatea. Mai ales că pe piaţă, din pricina furturilor masive, erau stocuri imense de piese la preţuri accesibile.

Poveşti reale amintesc de maşini cumpărate din poarta uzinei, noi-nouţe, care s-au stricat după 2 kilometri pentru că pompa de benzină s-a ars. S-a dovedit în cele din urmă că pompele de benzină erau cumpărate de la MEFIN Sinaia tot prin sistem de compensare, motiv pentru care cei de la MEFIN au trimis cu bună ştiinţă nişte pompe stricate, pentru că oricum nu erau plătiţi pentru ele.

La fel cum s-a întâmplat şi în nenumărate cazuri ca maşina proaspăt cumpărată să se strice în primele zile de funcţionare, cu cardanul sărit din cauza rulmenţilor de proastă calitate sau pentru că crucile cardanice nu erau strânse cum trebuie. Un alt exemplu concret de la finele anilor '90 a fost cu un lot de ARO 429 TC vândut ministerului educaţiei prin IATSA, o maşină special creată pentru transportul de copii: din cele 65 de exemplare plecate de la uzină, în Buzău, la destinaţie, au ajuns numai 25 funcţionale.

Renault vrea să preia ARO, nu Dacia. Era GRATIS, dar în cele din urmă au ales Dacia

În 1996, când era vice-preşedinte al Parlamentului, membru al Biroului Permanent şi membru al delegaţiei României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Adrian Năstase a reuşit o înţelegere diplomatică cu Franţa. Înţelegerea presupunea o investiţie franceză în domeniul auto din ţara noastră, în speţă, cumpărarea fabricii ARO Câmpulung, care acumulase datorii uriaşe şi, pe hârtie, era falimentară. O înţelegere, de altfel, lăudabilă.

Cumpărarea uzinei Dacia de către Renault se datorează directorului ARO Câmpulung de la acea vreme, Iustin Preoteasa, care s-a întâlnit în biroul lui Năstase cu Directorul de Dezvoltare Renault. Cu cărţile făcute, în urma înţelegerii cu statul francez de a prelua ARO fără niciun cost, directorul francez s-a dus la Câmpulung pentru a vizita fabrica ARO. Aici însă, dezamăgire uriaşă: fabrica avea liniile de asamblare a anilor '50, organizarea era la pământ, multe hale erau deja goale cu utilajele vândute la fier vechi, unele secţii nu mai aveau porţile metalice de la intrare şi calitatea produselor finite era jalnică. Francezul a zis stop, stupefiat de ceea ce vede şi i-a spus lui Preoteasa: „Dacă cumpăr această ruină, voi fi concediat de Renault. Dacă nu cumpăr, încalc înţelegerea diplomatică între ţările noastre şi iar voi fi concediat”.

Directorul ARO, probabil simţindu-se uşurat că ARO nu va fi cumpărată de francezi, i-a sugerat uzina Dacia de la Mioveni. După încă o vizită la Bucureşti, în biroul lui Năstase, a urmat vizitarea fabricii Dacia. Aici, lucrurile arătau mai bine şi tehnologia era ceva mai modernă, din anii '70. Aşa a ajuns să fie cumpărată Dacia de Renault, la finalizarea tratativelor în 1999. ARO a fost alegerea iniţială a francezilor, Dacia a fost planul de rezervă. Doar că la Dacia, intenţionat sau nu, fabrica a arătat mai bine în ziua când a fost vizitată de oficialul francez...

Lobby cu generali, miniştri şi prim-miniştri ca să salveze fabrica

În timp ce IATSA făcea contracte cu diverse ministere, directorii dădeau maşini gratis persoanelor influente din politică: generali de armată, comandori de aviaţie sau miniştri. Chiar şi Adrian Năstase a primit un automobil ARO personalizat, pe care îl folosea la partidele de vânătoare.

Având relaţii bune în ministere, uzina ARO a reuşit să vândă sute de vehicule diverselor instituţii: pentru Parlament, armată, poliţie sau pădurari. În afară de ocolurile silvice care chiar aveau nevoie de astfel de vehicule de teren, celelalte institurii au cumpărat obligate maşini ARO, fără a le folosi vreodată. Maşinile se stricau în permanentă şi confortul nu era deloc unul ridicat. Însă nu asta conta, deoarece maşinile erau ascunse în depozite sau parcări, făceau un bine instituţiei care putea cere norma de carburant şi pentru ele, dar făceau un bine şi firmelor care intermediau vânzarea (IATSA).

Există, de exemplu, chiar şi acum, stocuri ale armatei de sute de modele ARO cu 0-10 km la bord, nemişcate niciodată, cu tabla distrusă de rugină, în stare iremediabilă, sau stocuri ale MAI-ului de ARO albe şi bleumarin care nu au fost utilizate vreodată.

ARO 244 traversează traseul Rubicon din Sierra Nevada, în Statele Unite

ARO vindea automobile în 110 ţări din toată lumea, inclusiv în China, Columbia, Irak, Zimbabwe sau Angola, dar şi în Statele Unite, Portugalia, Franţa sau Italia. Dealerul ARO din Statele Unite era John Perez, cel care avea o firmă numită Corss Lander. În SUA însă, nimeni nu cumpăra maşini ARO, piaţa SUV-urilor fiind dezvoltată dincolo de ocean, clienţii dorind dotări ceva mai speciale faţă de ce oferea spartanul ARO. Aşadar, lui Perez i-a venit o idee de marketing: să traverseze cei 35 de kilometri ai traseului Rubicon, un celebru circuit dedicat maşinilor de off-road, cu 19 kilometri de teren accidentat extrem.

Perez dă comanda la Câmpulung de 3 exemplare de ARO 244 pe care le numeşte Cross Lander CL-244, venite din fabrica cu motoare Ford V6 Cosworth, bare metalice şi mai multe îmbunătăţiri speciale, astfel încât să facă faţă unor condiţii grele. Şi reuşeşte să traverseze Rubiconul, un traseu incredibil de dificil, pe care deţineau supremaţia numai vehiculele Jeep. La finalizarea acestui traseu, numai un ARO mai era funcţional pe roţi, dar avea toată tabla îndoită în urma căzăturilor. Dar traversarea propriu-zisă a acestui circuit extrem a dus la promovarea mărcii Cross Lander.

După ce lumea a auzit că această maşină a reuşit să traverseze traseul Rubicon, au venit şi comenzile. John Perez a primit avansul pentru câteva mii de bucăţi, însă a preferat să ia banii şi să fugă, moment în care a primit o condamnare în SUA şi interdicţia de a mai intra în Statele Unite pentru o perioadă de 10 ani.

Emmerson Fittipaldi, acţionar la ARO în 2001

John Perez, cel care a dat un tun de câteva milioane de dolari în Statele Unite, s-a mutat în Brazilia. Aici s-a împrietenit cu pilotul de Formula 1 Emmerson Fittipaldi care i-a asigurat intrarea pentru discuţii la guvern. El a prezentat în 2001 statului un proiect prin care vroia să deschidă o fabrică ARO la Manaus, un oraş din mijlocul junglei, pe Amazon. Aici urma să se fabrice ARO sub numele de Cross Lander, realizat numai din piese importate de la Câmpulung. Deşi proiectul iniţial părea o prostie, acest oraş neavând acces pe şosea, ci doar pe calea aerului sau pe apă, guvernul i-a acordat finanţare pentru deschiderea fabricii. De fabrică, atunci când ajungea la capacitate maximă, urma să se ocupe Joana Fittipaldi, (în vârstă de doar 16 ani în 2003), iar de promovarea brandului Cross Lander, chiar celebrul pilot. Părea reţeta ideală, însă lipsea ceva, astfel încât John Perez să mai dea un tun: patentul ARO.

Fabrica din Manaus şi-a deschis cu adevărat porţile, în 2002. Aici au lucrat numai muncitori români, aduşi de la Câmpulung. Însă, deşi iniţial anunţau că vor produce aproximativ 12.000 de maşini Cross Lander pe an, la fabrica din Manaus au fost asamblate numai 15 vehicule ARO Cross Lander. Destul, se pare, încât credibilitatea lui John Perez să atingă cote maxime în ochii guvernului Năstase, care, pe 26 septembrie 2003, îi vinde lui John Perez pe suma derizorie de 153.000 de dolari uzina ARO cu tot ce însemna ea la acea vreme. Aşadar, Adrian Năstase îi vinde fabrica ARO unui condamnat urmărit internaţional.

După un an, în aprilie 2004, John Perez vânduse deja o bucată din ARO, respectiv Fabrica de Scule şi Matriţe ( FSM) cu 2,7 milioane de euro oficial, iar neoficial a încasat 5 milioane de euro. Vânzarea-cumpărarea s-a făcut cu încălcarea flagrantă a clauzelor din contractul de privatizare. Cel care a cumpărat FSM este Gheorghe Bulugea, unul dintre spărgătorii embargoului impus fostei Iugoslavii de către O.N.U. Ofiţerul care s-a ocupat şi a răspuns direct pe linie informativă de privatizarea ARO, din partea S.I.E., a fost colonelul Petre Nicolescu, nimeni altul decât fratele şefului comisiei S.I.E. din Senat, Constantin Nicolescu. Petre Nicolescu a fost însărcinat cu activitatea de a strânge toate informaţiile cu privire la Cross Lander şi patronul său John Perez. Acesta era de fapt, o cunoştinţă foarte apropiată a colonelului şi a lui Constantin Nicolescu de dinainte de '90. Colonelul Petre Nicolescu, în loc să informeze autorităţile române şi să le spună acestora adevărul, s-a gândit că ar fi mai rentabil pentru clanul său să dezinformeze în avantajul prietenului Perez. Acelaşi colonel s-a ocupat şi de falsificarea tuturor datelor transmise de americani cu privire la bonitatea societăţii Cross Lander care, la data privatizării ARO, nu mai funcţiona, fiind în plin proces de dizolvare.

De la al 3-lea vehicul de teren vândut în lume, la mormane de rugină

ARO a fost cândva vehiculul de pe locul al 3-lea în rândul celor mai bine vândute la nivel global. Asta la sfârşitul anilor '80, când ARO reuşea să fabrice aproximativ 20.000 de vehicule anual, majoritatea vânzându-se la export în toată lumea. În total, ARO a trimis în ţările din lumea largă 145.611 de maşini, fiind producătorul european care vindea cele mai multe vehicule 4x4. În ultimii ani de existenţă, în 1997, de exemplu, la ARO se mai fabricau numai puţin peste 4000 de vehicule, dintre care doar 1783 au fost exportate.

Plata salariilor făcută prin vânzarea la fier vechi a uzinei

Lumea crede că ARO a fost vândută la fier vechi de către Perez, cel care a devenit proprietar în urma privatizării din 2003. Adevărul este însă altul. După ce Perez nu şi-a ţinut promisiunea de a investi în uzină, vehiculele nu se mai vindeau şi datoriile creşteau enorm, directorii uzinei de la acea vreme au decis că toate cuţitele au ajuns la os şi că trebuie să îşi plătească, măcar, angajaţii. Realitatea este că în 2003, uzina era aproape în totalitate vândută la fier vechi, pentru că cei care au condus fabrica au vândut intenţionat utilajele, liniile de asamblare şi sculele din fabrică pentru a putea plăti lucrătorii rămaşi.

În 2004, după ce Perez deja vânduse fabrica de Matriţe cu 2,7 milioane de dolari, Cross Lander, care era firma acestuia şi acţionar majoritar, a mai vândut 1244 de tone de fier vechi (mizilicul rămas după ce directorii au vândut tot ca să plătească salariile) şi au reuşit să scoată la licitaţie aproximativ 270 de mijloace fixe (maşini unelte, containere, mijloace de transport, etc.) în urma căreia a mai câştigat o sumă de bani necunoscută. Ulterior, Perez a dispărut din peisaj când nu a mai fost nimic de vânzare.

DE CE A AJUNS PE BUTUCI ARO?

ARO nu a fost omorâtă de John Perez, când a fost privatizată. Fabrica ARO era deja moartă de când directorii care s-au perindat la conducerea ei s-au învăţat cu averi uriaşe, obţinute peste noapte, sub îndrumarea politicienilor. Nimic mai simplu. Pentru că a fost folosită de cei care au condus-o între 1990 şi 2000 drept o sursă de îmbogăţire rapidă şi uşoară. Pentru că toţi banii pe care fabrica îi făcea din vânzarea maşinilor ajungeau în buzunarele directorilor. Pentru că banii care ar fi trebuit investiţi în dezvoltare au fost furaţi de către conducerea uzinei.

ARO a ajuns un morman de cărămizi pentru că nu s-a investit un leu în modernizarea fabricii. Şi, în timp, maşinile au fost depăşite din punct de vedere tehnic. Dar ca să concluzionăm totul într-o singură frază, putem spune fără îndoială că ARO a devenit istorie din cauza politicienilor aflaţi la putere, interesaţi de susţinerea financiară a propriilor mandate şi deloc de miile de oameni care lucrau în uzină. Dacă ar fi existat un prim-ministru care să pună la conducerea uzinei un management responsabil, poate că am fi văzut şi astăzi automobile ARO în diversele saloane auto internaţionale.

Maşina personală a lui Adrian Năstase există: un ARO cu motor de Cosworth şi aer condiţionat

Am găsit în Câmpulung maşina primită din partea uzinei de Adrian Năstase, cu care acesta se ducea la vânătoare. Acest exemplar este în paragină, compromis în proporţie de 100%, dar care ne arată o serie de lucruri interesante. În cadrul uzinei există o divizie numită CESAR (Centrul de Experimentări şi Studii pentru Automobile Româneşti) care se ocupă de prototipuri şi modificări ale maşinilor de serie. De CESAR au fost realizate maşinile ARO ale lui Ceauşescu, vehiculele care au traversat Rubiconul şi maşina primită de Năstase.

Acest vehicul este un model ARO 244 cu motor de 2,5 litri pe benzină Ford Cosworth, de 121 CP. Nu este cel mai puternic motor montat vreodată pe un ARO, fiind şi motoare V6 de 3 litri instalate. Maşina mai are diferenţial blocant la buton pe puntea spate, sistem de frânare Volvo cu ABS, cutie de Chrysler, sistem de aer condiţionat, bord special şi fețe de uşi turnate, cotieră cu suport de pahare şi prize de aer pentru bancheta spate, plus o serie de îmbunătăţiri vizuale: bandouri, bare metalice de tip american (nu apar în imagini), geamuri ionizate, plafon personalizat şi tapiţerie de pluş.

Iunie 30, 2014

Asta e unul din nenumaratele cazuri de distrugere a industriei romanesti.Toata industria romaneasca a fost distrusa de catre "ai nostrii" nu de catre straini,cum se vehiculeaza.Ca au pus si ei(strainii) umarul,nu zic ba.Dar cea mai mare vina o au guvernantii care s-au perindat pe la cirma acestei tari.O mare parte de vina o are si poporul acestei tari,care a votat cu ochii si urechile acoperite.

Autentificare

Curiozitati, sfaturi de urmat, mod de viata, etc...

Postări Recomandate

Toni Marginean

Link spre comentariu

Top autori în acest subiect

Zile populare

Top autori în acest subiect

Zile populare

Postări populare

hpavictor

Toni Marginean

Toni Marginean

Imagini postate

Toni Marginean

Link spre comentariu

Toni Marginean

Link spre comentariu

Toni Marginean

Link spre comentariu

Toni Marginean

Link spre comentariu

gica70

Link spre comentariu

Toni Marginean

Link spre comentariu

nicolaus

Link spre comentariu

gica70

Link spre comentariu

GEO 53 BN

Link spre comentariu

Toni Marginean

Link spre comentariu

gica70

Link spre comentariu

Toni Marginean

Link spre comentariu

Toni Marginean

Link spre comentariu

GEO 53 BN

Link spre comentariu

Creează un cont sau autentifică-te pentru a adăuga comentariu

Creează un cont

Autentificare

Activitate

Informații Importante